Prezentul volum este o reeditare a celui apărut în anul 1936, o a doua parte a jurnalului de călătorie în Africa Orientală, semnat de Mihai Tican Rumano. Autorul reprezintă o figură interesantă pe scena literaturii de călătorie româneşti şi întruchipează prototipul călătorului, al cărui singur scop în viaţă este drumul. Provenit dintr-o familie de ţărani modeşti, finalizează învăţământul primar, după care se îmbarcă spontan pe un vapor spre Italia, având ca unică justificare dorinţa de a avea parte de propriile aventuri, inspirate de poveştile bătrânului povestitor din satul natal, moş Mihai, care i-a „vrăjit copilăria” şi „i-a turnat în sânge nelinişte şi fierbinţeala marilor aventuri”. Aşadar, din Constanţa fuge la Napoli, pentru ca mai apoi să se afle în vaporul spre America de Sud. Se opreşte în Argentina, unde, dintr-un modest vânzător de ziare ce duce vremuri la limita supravieţuirii, devine corespondent pe teme de călătorie pentru mai multe gazete locale. Acolo scrie şi publică mult, în special în limba spaniolă. În 1914 ajunge în România pentru a lua parte ca voluntar în Primul Război Mondial. Nu reuşeşte şi se simte nevoit să se întoarcă la Buenos Aires, de unde va porni spre Africa. Scrisul îi aduce în anul 1928 funcţia onorifică de ataşat de presă la Madrid. Încearcă, dar fără succes, să susţină financiar revista românească săptămânală Dacia. Fiind legat spiritual de ţara natală, a cărei nostalgie a exprimat-o permanent adăugând-o numelui său – Rumano – se va muta la Bucureşti, unde începe colaborarea ca redactor la ziarul Universul. Pe perioada şederii sale în România, dar şi în străinătate, a intrat în atenţia mai multor personalităţi ale vremii, precum Cezar Petrescu, care îi recunoaşte vocaţia de călător şi îl admiră pentru firea sa exploratoare şi capacităţile de autodidact.

Cea de-a doua parte a călătoriei sale în Africa Răsăriteană, de la Istanbul la Beirut, prin Haifa, Alexandria, Port Said, pe Canalul Suez spre Marea Roşie la Dibouti, Obock, apoi prin Oceanul Indian la Mogadishu, Mombasa, Zanzibar, Dar Es Salaam, cu întoarcere prin Ierusalim şi Cairo, reprezintă o vânătoare de năluci, în urma căreia se întristează că Orientul îşi pierde rapid poezia de odinioară, iar el este martorul acestei tragedii. Acest moment al confruntării cu realitatea care îi spulberă toate aşteptările puse în bagajul emoţional făcut de acasă este un moment comun în relatările celor mai mulţi exploratori. Cuprinşi fie de sentimente negative, fie de surprize şi încântare, atitudinea faţă de destinaţie tinde să aibă o încărcătură subiectivă extremă. Cu cât aşteptările sunt mai mari şi trăirile la începutul drumului mai intense, cu atât realitatea pare mai diferită, cele două faze ale călătoriei aflându-se adesea în relaţie contradictorie. „După ce ai vizitat Beirutul, ai un moment de îndoială şi regret. Te aşteptai la altceva, nedefinit, dar pe care îl presimţi cu tot sufletul. Orientul îşi pierde din poezia de odinioară” (p. 31). Această „poezie de odinioară” poate fi însă şi rod al imaginaţiei sale. „Nedefinitul” aşteptat, „presimţit”, nu se bazează pe experienţă cognitivă, ci este o căutare a unui suflet poetic. Acest tip de călător, ce încearcă să se agaţe de orice urmă de trecut şi evidenţiază tocmai acele lucruri care, în reprezentarea sa, au un caracter autentic şi caută acele „puţine colţuri în care să se poată simţi o atmosferă exotică” (p. 32), este poate cel mai periculos din punct de vedere al demersurilor antropologice. Fără o formare profesională în această direcţie, acesta pune accentul numai pe ceea ce îi este cunoscut lui şi înlătură din descrierile sale pasaje care ar fi putut fi reprezentative pentru înţelegerea culturii africane orientale.

Dar nu perspectiva antropologică este scopul acestui jurnal de călătorie. Este un debuşeu personal pe care îl împărtăşeşte cititorilor curioşi, scris cu un anumit tip de rafinament exersat în cariera sa gazetărească, atent la alăturarea cuvintelor. Deşi descrierile sunt, în principal, informative, tonul de povestire care îi influenţase, la un moment dat, copilăria, pentru ca mai apoi să decidă tot parcursul vieţii sale, face ca textul să aibă chiar nuanţe poetice.

Biografia lui Mihai Tican Rumano care se prelungeşte, evident, în paginile acestui jurnal, poate contribui la conturarea profilului unui homo viator, şi aş vrea să accentuez aici unul dintre criteriile ce stau la baza călătoriei, propus de Michel Onfray în Théorie du voyage. Poétique de la géographie (2007). Cartea debutează cu identificarea proceselor psihosociale şi mentale ce stau la baza formării dorinţei de a călători (capitolul „Vouloir le voyage”). Plecând de la o informaţie înscrisă în ADN-ul nostru, există, în linii generale, două tipuri de temperament, ce-şi au originea în mitul biblic al lui Cain şi Abel. Acestea sunt: un temperament sedentar, tipul agricultor, şi altul migrator, tipul vânătorului sau păstorului. Având înscris acest cod genetic, purtătorul reacţionează la diferiţi stimuli externi ce determină manifestarea unuia dintre cele două temperamente. În cazul lui Tican este vorba despre poveştile lui Moş Mihai.

Dintre cărţile dedicate Africii, aceasta pare să fie, aşa cum remarcă Mircea Anghelescu în studiul introductiv, cea mai „capricioasă, dar şi mai destinsă” rememorare a călătoriilor sale. Altminteri, prima sa lucrare, La vida del blanco en la tierra del negro (Viaţa albului în ţara negrilor) – publicată şi în limba română în anul 1929, este redactată într-o manieră mai obiectivă, vizând interesul antropologilor: „El a mai apucat încă, imediat după Primul Război Mondial, să vadă Africa aşa cum era atunci, abia atinsă şi prea puţin modificată de contactul cu negustorii, misionarii şi militarii europeni, iar darul scriitorului de a îmbina observaţia detaliului caracteristic cu punerea lui într-o desfăşurare vie, plină de dinamism, duce la pagini care justifică într-adevăr interesul geografilor sau etnografilor. Naive şi nefalsificate de prejudecăţi, episoadele povestite de Tican în această carte vorbesc despre obiceiuri şi tradiţii pe cale de dispariţie şi de aceea preţioase pentru etnografi” (p. 6). În timpul călătoriilor sale participă la vânători de animale exotice, investighează zone puţin sau deloc străbătute înaintea sa, este, aşa cum îl numea şi Cezar Petrescu în 1928, „un explorator român necunoscut în România”, în articolul cu acelaşi nume, publicat în ziarul Curentul din 28 şi 29 ianuarie.

Jurnalul cuprinde cincisprezece capitole, deschise de o introducere în care mărturiseşte că este „credincios vechiului meu obicei de a colinda prin ţări exotice”. Este autoportretul unui om care obişnuieşte să călătorească, cu precădere în ţări exotice, şi, mai mult decât atât, este „credincios” acestui obicei, deci crede în destinul său asociat drumului. Scrie jurnalul cu speranţa că va stârni interes faţă de locurile pe care le vizitează cu entuziasm faţă de necunoscut: „Privind totdeauna în jurul meu cu ochiul cercetător al călătorului pasionat pentru noutatea locurilor şi a civilizaţiilor – cu cât mai primitive, cu atât mai demne de cercetat – nepierzând niciodată prilejul de a întreba şi a mă documenta asupra celor văzute, am putut aduna un material absolut autentic şi de interes vădit pentru cititorul european” (pp. 15-16). Atitudinea sa este, deci, cea a omului care şi-a asumat rolul şi crede în importanţa muncii sale. Călătorul înţelege că nu explorează doar pentru plăcerea sa personală, ci simte că este martorul unor scene autentice şi posibil irepetabile pe care trebuie să le înregistreze şi să le împărtăşească celorlalţi. El ştie că notiţele lui asupra „localităţilor, ţinuturilor, populaţiilor şi moravurilor mai puţin cunoscute” (p. 16) sunt importante pentru înţelegerea lumii în care s-a născut şi că acest lucru nu este important doar pentru el.

Astfel, cu convingerea măreţiei actului de a călători, că îşi urmează destinul şi că porneşte într-o expediţie importantă pentru înţelegerea lumii, îşi începe călătoria de la Constanţa spre Istanbul, pe vaporul „Dacia”, renovat în anul 1924, în şantierele româneşti „Dunărea”. Descrierii atmosferei de pe vapor îi urmează o prezentare a Istanbulului, unde are prima confruntare cu trecerea neiertătoare a timpului şi primul indiciu cu privire la repeziciunea cu care se transformă civilizaţiile: „Străzile lui nu mai au pitorescul şi poezia de odinioară: nu l-am mai recunoscut. Nu mai sunt nici văluri pentru femei, nici fesuri pentru bărbaţi. Turcii poartă pălării şi salută europeneşte. Au dispărut parcă şi flăcările din ochii turcoaicelor. Acum nu mai au nevoie să-şi concentreze doar în privire puterea şi farmecul lor, ci se expun în întregime, îmbrăcate ca mondenele, fardate, cu unghiile vopsite şi, uneori, cu părul oxigenat” (p. 21). De la un Istanbul puternic europenizat, transformat „din poruncă” (p. 22), în timp ce în alte ţări turcii n-au renunţat la nimic din ce le era specific (dă aici exemplul insulei Ada Kaleh, unde poţi experimenta o bucăţică mult mai autentică din spiritul poporului), îşi reia drumul prin Bosfor şi Dardanele, la Beirut. Şi acolo se resimţeau puternic elementele civilizaţiilor aduse pe vapor: „Beirutul nu mai are decât puţine colţuri în care să se poată simţi o atmosferă exotică. [...] Chiar sufletul orientalului fatalist pare schimbat. Azi îl găseşti agitat, înfruntând soarta şi vorbindu-ţi de criză, de preţul fructelor, de confort şi de programele tehnice. Şi aici şi-a făcut loc civilizaţia, neobosită în crearea tipului standard” (p. 32).

În toate opririle de pe parcursul călătoriei sale va căuta urme ale autenticului şi va încerca să traseze o linie între exotic şi „tipul standard”, adică cel european, reuşind, în acelaşi timp, nu numai să contureze o idee despre ceea ce reprezintă exoticul în imaginarul european, dar şi să schiţeze o imagine a ceea ce reprezintă pentru el ideea de europenitate.