Pentru Ioan T. Morar, profesor, jurnalist, redactor, poet, fost consul la Marsilia şi, acum, autor de jurnale de călătorie, şederea în Noua Caledonie constituie o rebranşare la cele din jur, reaşezare în lume. Într-o lume la capătul lumii (p. 97). După un sevraj post online, în care încearcă prin toate mijloacele să rămână conectat profesional, dar şi la problemele din afara insulei, se resemnează cu o viteză mică la internet, comunicare rară, exclusiv în caz de urgenţă, şi îşi îndreaptă atenţia spre sine, spre propria capacitate de a medita la ceea ce se află în jurul lui. Se luptă cu tendinţa de a abandona proiectul unei cărţi în insulă. Va triumfa asupra sentimentului de delăsare şi a grijilor privind calitatea scriiturii. Rezultatul este spectaculos. Rigurozitatea şi termenul limită de finalizare a cărţii îi impun un ritm constant de lucru şi o relatare în timp real a evenimentelor. Această abordare asigură prospeţimea informaţiei şi minuţiozitatea detaliilor. În acelaşi timp, fiind scris pe măsura desfăşurării evenimentelor, jurnalul prezintă evoluţia onestă, autentică a autorului. Un exemplu este raportarea la oferirea darului cutumiar, gest pe care, la început, îl tratează cu entuziasm, crezând că ia parte la o demonstraţie autentică de participare la cutumele triburilor, dar al cărui sens îl înţelege abia spre finalul călătoriei.
Noua Caledonie, cu insulele şi atolii ei, desprinse parcă din cărţile poştale, cu oraşele, satele şi triburile sale, este cercetată cu atenţie. Ioan T. Morar reuşeşte să surprindă numeroase aspecte ale organizărilor sociale, politice, economice, dar şi relaţiile dintre acestea, cu accent al traversării graniţelor dinspre societatea tribală spre cea laică. La invitaţia lui Jean-Paul, un personaj tampon între lumea cutumiară şi cea aflată sub protectoratul confortabil al Franţei, participă prima oară la oferirea cutumei, cu ocazia unei aniversări în familie: Jean-Paul a pregătit un pachet de pânză colorată, pune alături o mie de franci, ne asociem şi noi cu două, iar sarcina de a face cutuma îi revine lui Carmen. Alcide ia darul, ne mulţumeşte şi spune pe un ton solemn, că este o bucurie pentru el şi pentru Melanie să ne primească în casă, se simte onorat de prezenţa noastră, de faptul că reuşim să participăm la cutuma strămoşească, ajutând, astfel, ca tradiţia să rămână vie (pp.118-119). Solemnitatea momentului care simbolizează trecerea pragului dinspre lumea modernă spre cea cutumiară, dar şi a celor următoare, împlinite cu scopul de a putea intra pe teritoriul triburilor, oferă sentimentul efectuării unui ritual puternic, de integrare în ordinea societăţii care îi găzduieşte pentru două luni. Spre finalul jurnalului află de la un profesor universitar că această cutumă este totuşi golită de sens: Adevărata cutumă se face numai în cazuri bine precizate de codul nescris. Când faci cutuma, de fapt, tu vii cu strămoşii tăi în spate, cu toţi care au fost înaintea ta, şi te confrunţi cu strămoşii celuilalt. Este un mod de a căuta compatibilităţile, legăturile de rudenie de dinainte între cele două clanuri. E o confruntare a sângelui. Prin asta spun că eu vin din sângele tău şi tu vii din sângele meu (p. 296). Materialul textil oferit la cutumă este, la iniţiaţi, însoţit de moneda kanak, sacră, pe care femeile nu au voie să o atingă şi care nu poate fi evaluată în aur sau alte referinţe economice, ci în cuvântul clanului. Ea valorează Acoperirea în onoare (p. 297) şi poate avea diverse forme, în funcţie de ocazia cu care se oferă, dar în principiu este un aranjament de cochilii montate pe lemn şi aţă.
Fiind o ocazie rară, paginile dedicate vizitării triburilor de pe Insula Pinilor sunt cuprinzătoare. Avem dovada unui călător pregătit pentru o asemenea ocazie, care conştientizează importanţa momentului. Pregătirile încep cu ceva vreme înainte de vizită şi se continuă până în momentul plecării, cu o mare atenţie la detalii. După asigurarea mijloacelor tehnice de înregistrare, au pregătit cutuma o bucată de material textil, un baton cu tutun de mestecat, de pe care au avut grijă să rupă avertismentul tutunul ucide, o bancnotă de o mie de franci. Aflaţi în mijlocul unui ritual sacru de trecere a graniţei, se angajează să respecte cutuma şi să se conformeze tuturor regulilor în schimbul permisiunii de a face un circuit al triburilor. Reprezentantul autorităţilor tribale acceptă darurile şi le acordă permisiunea. Acest ritual de iniţiere se petrece la restaurantul unui hotel de pe teritoriul tribului: Sacrul şi profanul la aceeaşi masă (p. 141). El deschide poarta spre o lume cutumiară, dar care nu se regăseşte în imaginea clasică despre triburile din Pacific, în care băştinaşii sunt pictaţi pe faţă şi dansează în jurul focului ce împlineşte un ritual antropofag. Întâlnirea cu ceea ce reprezintă un trib, la capătul lumii, la început de secol douăzeci şi unu, are loc pe mai multe nivele începând cu cel botanic, eminamente senzorial, olfactiv; un plan ce ţine de istoricul insulei cu acţiunile de colonizare, misionariasm şi canibalism; aspecte ce ţin de organizarea teritorială, politică, ierarhii tribale, dar şi eforturile pentru progresul economic, bazat în primul rând pe turism, dar un turism moderat, oferit cu liguriţa, doar de către membrii triburilor: Cât timp nu vor deschide insula proprietăţii private este exclus să fie invadaţi de marile concerne turistice. Şi turismul trebuie făcut cu măsură, paradisul trebuie dat cu linguriţa. (p. 146)
Sincretismul domină atât aspectul religios, cât şi pe cel politic. Dezvăţaţi de antropofagie abia la finalul primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea, locuitorii din insule sunt atraşi treptat de învăţăturile misionarilor creştini. Lângă biserică se află primăria, integrată în administraţia franceză începând din 1961, şi tot acolo şeferia, biroul marelui şef. Raportul dintre administraţia franceză şi rânduiala tribală este echilibrat: La acte totul se face ca în Franţa, funcţionează legile franceze, iar în ceea ce priveşte raporturile dintre persoane funcţionează cutumele tribale (p. 149). Sunt delimitate şi alte categorii în cadrul triburilor, bazate pe elemente naturale care se armonizează: Când e vorba să facă o sărbătoare împreună, triburile mării vin cu peştele, iar triburile pământului vin cu ignamele (ibidem). Se fac eforturi de conservare a tezaurului lingvistic, dar şi al fondului de legende şi poveşti.
O nouă cutumă deschide porţile unui nou trib. Înainte de asta trebuie să treacă superbul Râu de Nisip. Este teritoriul Şarpelui-Paznic, animalul sacru, ocrotitor al insulei, căruia e bine să-i laşi o ofrandă, apoi ghidul, membru al tribului, precizează că el face asta doar pentru că o fac turiştii, deşi, şi ei, ca şi el, au o altă credinţă. Autorul pune scuza pe seama naturii superstiţioase a reprezentanţilor tribului care, deşi se vor emancipaţi, reacţionează conform a ceva care vine din întuneric, din lungile nopţi de spaimă ale triburilor (p. 151). Primul semn ale vieţii sociale ieşite din tipicul tribal este cazul reginei Hortensia, fiica favorită a unui şef de trib care se creştinează înainte să moară, şi odată cu el toţi membrii familiei sale. Pe Hortensia, tatăl său o logodeşte cu un bărbat ce va urma la şefia tribului: Inteligentă, interesată de Franţa, cu o voinţă rară la femeile tribului, cu o fervoare a credinţei, de asemenea, necunoscută până atunci, regina Hortensia a reuşit să înfrângă toate tabuurile şi să conducă viaţa pe Insula Pinilor, prin intermediul lui Samuel, o prezenţă decorativă. Ei i se datorează semnarea unui tratat cu Franţa, chiar dacă semnătura ei nu figurează pe act. Regina Hortensia a însemnat o etapă insolită, stranie pentru vremea ei, trezind respect în triburi, dar fiind în acelaşi timp privită cu rezerve pentru că răsturna ordinea ancestrală (p. 154).
Ioan T. Morar călătoreşte tocmai în timpul alegerilor prezidenţiale din 2007, în funcţie de care se decide şi dacă Noua Caledonie rămâne afiliată Franţei sau va opta pentru independenţă. Se votează pentru Sarkozy, deci pentru rămânerea sub aripa protectoare a Franţei, în proporţie de 62,89%. Este un prilej pentru a reflecta pe marginea relaţiilor politice, în interiorul statului. Să observă că, deşi oamenii visează teoretic la independenţă, văzând exemplul Vanuatu, rămânerea alături de Franţa le asigură o stabilitate economică importantă. Acest lucru este recunoscut în unanimitate şi subliniat prin sintagma Cest la France qui paye!, care se regăseşte pe buzelor tuturor. Banii pompaţi de Franţa sunt şi motivul emancipării ideilor şi modernizării. Vanuatu a regresat considerabil odată cu independenţa. Modernizarea devine şi cauza unor elemente contrastante, precum imaginea colibei cu antenă de satelit, dar şi responsabilă pentru fragilizarea din interior a triburilor: triburile sunt fragilizate din interior de oamenii cu calităţi şi ambiţii cărora lumea arhetipală nu le oferă suficiente şanse de afirmare (p. 268), iar introducerea internetului de mare viteză în insule va face ca membrii tribului să caute şi mai multe posibilităţi de afirmare în afara lui. Pare că singura barieră care stă între conceptul de trib şi coruperea acestuia sub forma satului (p. 121) este lipsa proprietăţii private şi ilegalitatea înstrăinării pământului în afara membrilor tribului: În trib nu poţi vinde nimic, pentru că deşi îţi aparţine, un pământ, o casă nu pot fi înstrăinate în afara tribului. Prin căsătorie şi prin moşteniri, proprietarii pământului se mai schimbă, dar ei rămân strict în cadrul tribului (p. 120).
Altfel, deschiderea aproape superstiţioasă faţă de străini, cei vechi de aici credeau că un străin poate fi spiritul strămoşilor care li se arată (p. 137), şi peisajele de o frumuseţe la limita imaginaţiei, cu nisip alb, cocotieri, corali, plaje impecabile, aproape pustii, apa în toate nuanţele de albastru şi verde, vor aduce tot mai mult ispita modernizării. Jurnalul este o mărturie a procesului de extincţie a structurii tribale, a cărei reminiscenţă va rămâne, probabil, la nivel celular şi mai apoi sub forma unor linii fine în caracterul complex metisat al locuitorilor.