Locul unei discuţii despre Iluminism şi traducere, sau despre traducere ca organism purtător de seminţe iluministe, nu se încadrează forţat în ramele acestei rubrici despre călătorie, întrucât traducerile s-au împletit întotdeauna cu ideea de mobilitate, de schimb cultural prin punerea în circulaţie a ideilor, de deschidere faţă de celălalt, străin, dar care are un alt fel de a se raporta la viaţă, un posibil mod util traducătorului şi publicului său, ce fac prin asta economie de timp şi încercări. În fond, învăţarea unei alte limbi a avut la bază o călătorie, indiferent de ce parte, indiferent de motiv.

Autorii articolelor reunite în acest volum se opresc asupra unei perioade istorice importante pentru urmărirea mecanismelor de consolidare a procesului de traducere în ţara noastră – secolul al XVIII-lea. Este şi perioada în care se poate identifica cel mai mare inventar de manuscrise redactate pe teritoriul românesc, de până atunci, şi se poate asigura, prin acesta, acurateţea informaţiilor. Lucrările care au circulat în această vreme ne facilitează surprinderea unor frânturi de mai devreme, care urmau să inspire schimbările ulterioare. Prin urmare, este aproape imposibil, pe parcursul unei cercetări, să izolezi acest secol de cel anterior, dar şi de următorul. Dacă ar fi să ne uităm la secolul al XVIII-lea, nu putem să nu fim de acord cu remarca lui Alexandru Duţu: „Operele au exprimat o adeziune la trecut sau au încercat să prefigureze viitorul, tocmai datorită faptului că s-au integrat în existenţa oamenilor” (Duţu 1969: 35). Gusturile aflate în formare ale oamenilor care au bâjbâit pe acest tărâm al tipăriturilor şi manuscriselor au fost cele care au influenţat cel mai mult tranziţia specifică secolelor XVII-XVIII, în care limba română s-a impus ca limbă literară. Evoluţia limbii române se află în cea mai strânsă legătură cu traducerile: „De la primele fragmente de traduceri din textele sacre, care, copii fiind, trimit la originalele din secolul al XV-lea, şi până când tipăriturile în română covârşesc ca număr pe cele în slavonă şi greacă, în secolul XVIII, poate fi urmărit un proces ascendent care oferă preţioase indicaţii asupra creşterii conştiinţei naţionale” (idem: 21).

În ceea ce priveşte circulaţia ideilor în această perioadă reformatoare, traducătorii şi eforturile lor au un rol determinant pentru a permite accesul la informaţie nouă şi de calitate. Influenţa culturală franceză asupra Europei occidentale are ecourile ei, evident întârziate, şi asupra spaţiului românesc. Ecourile nu au fost încetinite de lipsa posibilităţii fizice de difuzare, fiindcă pe teritoriul balcanic căile de comunicare erau complexe, ci dintr-un handicap cultural-lingvistic. Gândirea franceză înregistrată material în tratate, enciclopedii, texte specializate ori literare se difuzează mai întâi în alte state din Europa occidentală, iar în Ţările Româneşti pătrunde mai târziu: „Principatele danubiene fac cunoştinţă cu Franţa prin intermediul principilor fanarioţi, ex-dragomani ai Înaltei Porţi şi, ca atare, cunoscători ai limbilor europene, mai ales a celor în care erau redactate tratatele internaţionale (franceza şi italiana). Secretarii cu care se înconjoară aceşti principi au fost cei dintâi francezi care au trăit în Principate” (Dima, Corbea-Hoişie, 2014: 16). Boierii au început să înveţe greaca, italiana şi franceza în scopul dobândirii unor funcţii publice (ibidem). În România secolului al XVIII-lea, influenţa franceză vine şi pe filieră rusă – „cultura oficială rusă cunoscuse, se ştie, o puternică influenţă franceză de-a lungul secolului al XVIII-lea, de la Petru cel Mare până la Ecaterina a II-a, trecând prin Elisabeta Petrovna, a cărei curte fusese organizată după modelul francez” (ibidem) – unde ofiţerii ruşi înlesnesc, prin exemplul lor, pătrunderea manierelor franceze, dar şi a limbii care din limbă oficială devine limba vorbită în saloane.

Până să se traducă direct din original, adică până ce cărturari români să se capaciteze pentru a putea reda un text străin în limba noastră maternă, textul parcurgea un traseu care putea fi întrerupt oricând, până ce oamenii de litere se simţeau pregătiţi pentru procedura de translaţie. Să ne uităm, de exemplu, la lucrarea Geography Anatomized: or a compleat Geographical Grammar (1693) scrisă de scoţianul Patrick Gordon, ce a cunoscut în limba engleză nu mai puţin de douăzeci de ediţii. În secolul al XVIII-lea este tradusă în limba franceză, în care se puseseră deja foarte multe din problemele traducerii, iar interesul faţă de această procedură era mare şi justificat de necesitatea dezvoltării sociale şi a progresului ştiinţific. După versiunea franceză se publică versiunea italiană, la o editură din Veneţia, în anul 1752, Veneţia fiind un centru editorial puternic atât pentru difuzarea în Europa, cât şi în Balcani, iar opt ani mai târziu, la aceeaşi editură a lui Antonio Zatta, apare şi versiunea în limba neo-greacă, după care ieromonahul Gherasim Putneanul traduce Geografia… în limba română. În toate ţările ţintă pentru traducere, textul este îmbogăţit cu adaptări şi modificări în funcţie de realităţile specifice ţării traducătorului. Călătoria Geografiei... este deviată în ţara noastră în momentul în care lucrarea poate fi accesată de un cunoscător de neo-greacă, conştient de posibilele contribuţii pe care aceasta le poate aduce ştiinţei, dar şi dispus să-şi depună munca în slujba ei.

Pe plan local, secolul al XVIII-lea este poate cel care cunoaşte cele mai puternice şi rapide schimbări în ceea ce priveşte traducerile. Impulsionaţi de emulaţia transilvăneană, boierii moldo-valahi au început să imite comportamentul de traducător: „Au tradus, ce e drept, aproape exclusiv din autori minori, uneori i-au tradus din greacă, iar opţiunile lor vădesc fără doar şi poate confuzia ce domnea în gusturile lor, precum şi lipsa oricăror criterii de selecţie” (idem: 17). Un factor care contribuie la această grilă confuză este şi sistemul prin care cărţile apar pe piaţă ori sunt accesate, pe traseul occidental – balcanic - românesc, alteori doar balcanic - românesc (neogreacă – română), în timp ce Transilvania era conectată, datorită situaţiei politice, direct la Vest şi la ideile iluministe. Confuzia nu durează însă mai mult de jumătate de secol, „gusturile şi mentalităţile vor evolua într-un ritm ameţitor, de vreme ce, în această scurtă perioadă, se traversează întreg spaţiul ce separă genul auster al teologiei de genul romanului sentimental” (ibidem). Foarte repede, odată cu eforturile traducătorilor, se conştientizează principalele obstacole ale vremii în calea unei traduceri fidele din original: „sărăcia şi lipsa de claritate” a limbii româneşti. Dacă la început influenţa franceză însemna pentru ei să împrumute termeni cât mai sofisticaţi şi abstracţi chiar şi în situaţii concrete, cu timpul învaţă că îndepărtarea de la vocabularul din lumea satelor nu asigură naturaleţea limbajului pe care o cultiva, în definitiv, limba franceză: „Ulterior, instinctul lor avea să se dezvolte şi ei vor face treptat diferenţa între ceea ce este natural şi ce este artificial, între claritate şi obscuritate: sub influenţa francezei se va dezvolta treptat o limbă română distinctă de limba populară, o limbă capabilă să exprime abstracţiunile, gândirea, ştiinţele şi politica, tot aşa cum, prin intermediul ideilor revoluţionare, franceza avea să-i îndrume mai târziu să cunoască şi să preţuiască şi limba populară” (idem:19).

Cu timpul, limba franceză devine din ce în ce mai populară şi în Ţările Române, iar numărul traducerilor din franceză va creşte. Acelaşi Gherasim Putneanul, de exemplu, traduce o scriere a lui Voltaire, fapt ce dovedeşte încă o dată influenţa franceză, dar şi a Iluminismului în ţara noastră, la sfârşitul secolului: „Şi totuşi, în Moldova, o faţă bisericească traduce o scriere a lui Voltaire, şi încă un arhimandrit al Mitropoliei din Iaşi! Influenţa Iluminismului se face simţită şi prin traducerea scrierilor care, prin conţinut, dovedesc interesul cititorilor pentru domeniile ştiinţifice, dorinţa traducătorilor de a dezvălui noi orizonturi, opţiunile cărturarilor români vădind o preferinţă pentru acele lucrări în măsură să le satisfacă nevoia de cunoaştere a istoriei, geografiei şi a moravurilor ţărilor din Occident. Se traduce, în funcţie de aptitudinile şi cunoştinţele lor, direct din limba originalului sau din texte vehiculate, în special greceşti” (idem: 63).

Textele cuprinse în volumul Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea se ocupă în detaliu de trăsăturile lingvistice ale traducerilor în limba română. Cercetători precum Magda Jeanrenaud, Gabriela E. Dima, Ana-Maria Minuţ, Ion Lihaciu şi Alexandra Chiriac, sub coordonarea Eugeniei Dima şi a lui Andrei Corbea-Hoişie, remarcă faptul că la baza impulsului iluminist se află traducerea textelor specializate şi interesul pentru diversitatea culturală. Ei analizează unele dintre primele texte traduse în limba română, precum Istoria lui Voltaire ori Bertoldo al lui Giolio Cesare Croce, punând accentul pe motivaţia traducerii şi pe dificultăţile procesului de traducere, şi prezintă exemple concrete. De asemenea, ei urmăresc călătoria parcursă de un text din limba sa originară până în limba noastră, conturând astfel şi posibile trasee de circulaţie a ideilor progresiste, în ciuda decalajului mare, de aproximativ două secole, în ceea ce priveşte reflecţiile teoretice asupra traducerii, între cultura română şi cea europeană.