Ana Hogaş şi Ionuţ Florea sunt un cuplu de tineri arhitecţi care se hotărăsc să îşi ia lumea în cap: vând toate posesiunile din România, încalecă pe o Yamaha Ténéré şi fac ocolul Africii, începând cu Vestul misterios, încărcat de magie, şi continuând cu Estul mai cunoscut şi accesibil. Pe ruta lor se află: Bulgaria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Italia, Maroc, Sahara Occidentală, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Gabon, Republica Congo, Republica Democrată Congo, Zambia, Namibia, Africa de Sud, Lesotho, Botswana, Mozambic, Tanzania, Kenya, Etiopia, Sudan, Egipt, Turcia – un traseu lung de paisprezece luni, care le pune la încercare limitele fizice şi psihice, de-a lungul căruia ei şi motorul devin un singur trup, capabil să depăşească nu numai graniţele teritoriale, ci şi pe cele ale minţii.

Deşi întins pe o perioadă temporală suficient de mare, traseul complex pare o desfăşurare de forţe în vederea trecerii frontierelor – au trebuit să parcurgă mii de kilometri off-road, să se justifice de nenumărate ori sub ameninţarea armelor, să îndeplinească formalităţi birocratice care ar înnebuni pe oricine, să respingă toate încercările de a fi manipulaţi financiar. Fiecare graniţă este atât de diferită faţă de cele lăsate în urmă, atitudinea vameşilor, de asemenea, şi se poate constata că aceste spaţii sunt aproape „extraterestre”, în sensul că ele reprezintă un teritoriu în sine, aparte, care nu anunţă prin nimic aspecte despre ţara spre care îşi deschide porţile. Când nu se luptă cu birocraţia, apar încercările de a li se lua cât mai mulţi bani, graniţele lingvistice, problemele tehnice, malaria, vremea capricioasă. Mama Africa este aceea pe care ne-am imaginat-o, în special Africa de Vest: triburi, cutume, slaba prezenţă a omului de culoare albă, peisaje uimitoare, dar şi sărăcie şi lipsa apei, prietenie pură, bazată pe libertate, camaraderia rarilor colegi de drum şi suferinţă, animale sălbatice, rezervaţii, ospitalitatea băştinaşilor etc.

„Pe 13 iulie la ora 13 suntem în faţa vămii. E cald. Dacă scot un deget în soare, sunt sigură că o să înceapă să-mi fumege. În spatele mobrei noastre s-a format o coadă substanţială de vehicule decrepite, iar în faţă e No Man‘s Land – o fâşie de vreo şase kilometri lăţime, traversată de un drum pe care nu l-a construit şi nu îl întreţine nimeni, care conţine toate minele rămase neexplodate în războiul dintre Mauritania şi Maroc.[...] În No Man‘s Land totul e nemişcat, pudrat cu nisip, ca un cimitir imediat după prima ninsoare. Tranzitul haotic dintre un Maroc prosper şi o Mauritanie confuză, primul aproape european, a doua aproape africană, a lăsat aici tot felul de urme. Sunt turisme rămase în pană din care proprietarii au recuperat ce s-a putut, camioane care nu au trecut vama, roase până la schelet de aerul sărat [...]” (p. 52). Peisajul de această parte a graniţei, cea marocană, este unul selenar, dacă nu ai ridica praful de pe aceste protuberanţe, urme ale omului modern. El poartă semnele unei modernizări globale precare, ale războiului, dar nicio marcă de identitate culturală care să anunţe că face totuşi parte din Maroc. Dacă ai decupa acest fragment, ar putea fi implantat oriunde altundeva. De partea cealaltă a graniţei, atmosfera este încărcată: „Graniţele nu îngăduie incontinenţele emoţionale, iar cea mauritană cu siguranţă nu e locul cel mai potrivit pentru a ne relaxa. Izolată politic şi geografic, cu kilometri de coastă la care jinduieşte toată industria de pescuit, cu o infrastructură cvasi-inexistentă şi depozite virgine de fosfaţi şi uraniu ascunse într-un peisaj ostil, Republica Islamică Mauritania e un loc frecventat mai degrabă de oameni de afaceri decât de turişti. Toate canaliile, toţi escrocii, toată scursura societăţii aşteaptă să-i ia în primire pe cei care vin în Africa pe propriile roţi. De regulă vesticii sunt blindaţi cu bani şi acte” (p. 56). Aceasta este imaginea tuturor punctelor de trecere în ţările din lumea a treia. Cititorul poate retrăi aceeaşi atmosferă la fiecare graniţă. Nu este neapărat un specific mauritan, însă poate fi specific, în ansamblu, la nivel african. Deocamdată, cel puţin. Cred cu tărie că dacă evoluţia punctelor de control ar putea fi urmărită în timp, rezultatele acestui tip de cercetare ar putea să prezinte exoscheletul transformărilor culturale din acea regiune, în sensul că ar monitoriza obiectiv timpii schimbării, nu şi modul. „Frontierele – teritorii cu identitate ambiguă, unde obiceiurile şi ADN-ul se amestecă într-un mod organic” (p. 67), aşa sună una dintre remarcile de trecere ale călătorilor noştri care, într-un mod ludic, am putea spune că s-au specializat în trecerea graniţelor. Estimez că aproape jumătate din timpul alocat întregii călătorii a fost dedicat procedurilor de trecere a frontierelor (aşteptări, negocieri, obţinerea vizelor, întocmirea documentelor etc.).

Lăsând la o parte aspectul acestor teritorii liminale, pe care le poţi îmblânzi ori stăpâni doar ca un maestru fugar, aspect ce poate fi urmărit în alte rânduri, pentru care acest jurnal de călătorie ar putea să constituie un corpus excelent, nu poţi să nu te opreşti asupra diferitelor variaţii lingvistice ale cuvântului „alb” pe teritoriul african şi asupra semnificaţiilor pe care acesta le are în diferitele contexte teritoriale, fiindcă această problemă este ridicată încă din titlul cărţii. Oyibo este denumirea standard în dialectul yoruba nigerian pentru persoanele cu pielea de culoare albă (rasa caucaziană), fără sens peiorativ. Nu este prima oară când le sunt adresate diverse apelative datorită culorii pielii. Nigeria este deja a şaptea ţară africană vizitată. Se obişnuiesc cu noua identitate, conştientizează că, deşi botezul nu este niciodată peiorativ, el este izolator. Însă postura nu îi îngrădeşte pe călători, ei nu vor să se integreze, nici nu ar avea cum, ei vor să cunoască, să admire şi să treacă mai departe, să se reconecteze la viaţa simplă, fără prea multe nevoi materiale. Pentru aceşti backpackers, călătoria începe dintr-un pariu cu ei înşişi, este anul lor sabatic, după care se pot reîntoarce la rutina pe care au pus-o pe pauză. Este firesc răspunsul afirmativ la nevoia lor de căutare. Ana Hogaş notează sistematic aceste denumiri pentru oamenii albi şi o face fără să fie influenţată în vreun fel, este un detaliu ce ţine mai degrabă de o cultură generală, dar şi de acceptarea propriei identităţi fără afecte emoţional-subiective. Toubab în Mali, Yovo în Togo şi Benin, Mindélé în Gabon şi Congo, Mundele în Republica Democrată Congo, Muguwa în Zambia şi pe deasupra Mzungu – om care umblă dintr-o parte în alta, în dialectul swahili, cu o semnificaţie complexă, adânc înrădăcinată în istorie.

Ajung, nu de puţine ori, în sate în care de mulţi ani nu mai pusese piciorul vreun alb, şi în care copiii nu văzuseră încă vreunul: „Copilul îşi îngăduie mânuţa de culoarea cafelei amare în căuşul palmei mele; odată returnată, micul stăpân o priveşte ca un om de ştiinţă confruntat cu o specie nouă, apoi se fâstâceşte şi o ascunde la spate. Un alt copil îşi face curaj, vine mai aproape şi îmi pipăie genunchiul acoperit cu platoşe de plastic, apoi braţul. După care se întoarce în cârd să transmită atingerea de mundele copiilor din imediata vecinătate, care o dau la rândul lor mai departe” (p. 167). În astfel de locuri, curiozitatea este dintre cele mai pure. Este Africa profundă, neorbită de mirajul banilor din Vest, oamenii aceştia împart cu străinul fără să aştepte nimic în schimb, sunt mulţumiţi de prilejul cunoaşterii, de a vedea o bucată dintr-o lume mare care se întinde dincolo de frontierele lor. Aceştia îi introduc treptat pe călătorii noştri în filozofia ubuntu: „Africa subsahariană găzduieşte nu mai puţin de 185 de culturi distincte cu sute, dacă nu mii de tradiţii fiecare, cu propriile ritualuri şi valori. După secole de colonialism sălbatic, decenii de instabilitate politică şi eterne antagonisme tribale, filozofia ubuntu continuă să fie unul dintre cele mai puternice concepte transafricane, care transcende diferenţele de obârşie atât de importante în Africa. În spiritul ubuntu, eşti dator să ai grijă de seamănul tău şi împreună sunteţi unul. Generozitatea faţă de ceilalţi şi umanitatea te definesc mai profund decât meseria sau poziţia socială” (p. 346). Spiritul ubuntu se estompează odată ce se completează semicercul african, spre Est. Africa sălbatică este ubuntu, atinge profunzimile umanităţii, Occidentul este civilizat, melanjul dintre cele două, aşa cum se prezintă în Africa de Est, este terifiant.

Tinerii arhitecţi dau dovadă de empatie şi sensibilitate în observarea propriei poziţii în raport cu diferitele contexte în care ajung să se situeze: „«Guvernele voastre sunt mai bune decât al nostru; vă dau bani să călătoriţi, să vedeţi cu ochii voştri cum se suferă în Africa. În voi ne punem nădejdea să scăpăm de sărăcie.» Noi suntem fără replică. Până în Congo nu am sesizat vulgaritatea demersului nostru. Acasă unii ne consideră nişte anarhişti, pe drum aventura are o latură eroică, dar acum... acum nu mai ştiu” (p. 169). Ei interpretează prin filtre personale evenimente la care sunt martori şi, deşi jurnalul acesta nu este nici pe departe o sinteză a elementelor ce ţin de cultură şi civilizaţie, el conţine pagini întregi de informaţii preţioase despre comportamente şi organizări tribale care ar trebui să constituie veritabile mijloace de reflecţie antropologică. De aici şi entuziasmul meu în legătură cu acest jurnal fără mari pretenţii stilistice, dar care propune o atmosferă inspiraţională şi informaţii la care nu prea ai acces pe rafturile de carte românească, o aventură ce te ţine cu sufletul la gură şi care te face să tresari la fiecare întâmplare din călătoria lor.