Traducerea din limba germană de Anna Rosetti-Maiorescu a lucrării Din Moldova. Tablouri şi schiţe din 1850 de Wilhelm Basilius de Kotzebue (1813-1887) este cuprinsă în colecţia „Istoria cu blazon” a Editurii Corint. S-a bucurat la vremea publicării sale de atenţia marilor intelectuali români ai vremii, precum Titu Maiorescu sau Gala Galaction, care a şi prefaţat ediţia interbelică a cărţii. Astăzi, istoricul Sorin Liviu Damean este autorul prefeţei care deschide textul autorului rus de origine germană. Diplomat de carieră, Wilhelm de Kotzebue a petrecut unsprezece ani pe teritoriul Moldovei, prilej cu care împărtăşeşte publicului larg impresiile sale despre locurile şi oamenii pe care i-a cunoscut, contribuind prin aceasta la promovarea lor atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional. Rândurile reuşesc să surprindă atmosfera unei epoci fermecătoare – jumătatea secolului al XIX-lea. Dincolo de portretele oamenilor cu care a interacţionat şi anumite experienţe personale, diplomatul realizează schiţe ale unor elemente specifice care creau o anumită emulaţie în jurul lor şi care, privite din perspectivă antropologică, ajută la înţelegerea vremii şi chiar a unor tipuri de comportament ce se manifestă şi astăzi. Regăsim aceleaşi eforturi în vederea occidentalizării, renumita ospitalitate românească, frumuseţea naturală a locurilor, dar şi situaţii şi moduri de abordare la limita absurdului.

Despre mănăstirile moldoveneşti, ctitori şi modalităţi de organizare, există în prezent numeroase surse, însă modul în care autorul se poziţionează faţă de diferitele aspecte din perspectiva outsider-ului care s-a format într-o educaţie spre care românii tânjeau este cel puţin interesant. Wilhelm de Kotzebue se raportează asemenea exploratorului cu experienţă faţă de obiceiuri primitive, care îl surprind: „Ce era să mai fac cu zidul cel înnegrit al închipuirii mele? Îmi luai de samă să-l pun la o parte şi primii realitatea aşa cum mi se înfăţoşa” (p. 43). În acest fel, autorul decide să privească realitatea obiectiv, cu o minte deschisă şi curioasă. Aşa priveşte şi portul măicuţelor, dar şi organizarea Mănăstirii Văratec.

Descrierea este una semnificativă pentru cultura noastră, însă stabilirea a trei categorii de maici, în funcţie de motivul intrării în viaţa monahală, este demnă de atenţia specialiştilor. El se reîntoarce adesea în acest loc şi vizitează şi alte mănăstiri pentru a-şi verifica impresiile şi a-şi împlini curiozitatea: „Viaţa aceasta mănăstirească atât de neaşteptată pentru un străin îmi atrase aşa de mult luarea aminte, încât mai târziu mă întorsei foarte des la Tomnatica şi mă dusei şi la celelalte mănăstiri de maici din Moldova” (p. 47).

Clasele de maici identificate de autor sunt următoarele: 1. clasa celor care s-au călugărit din vocaţie; 2. categoria femeilor din clase sociale inferioare, care intră în mănăstire pentru a scăpa de viaţa de acasă şi 3. fetele din familii bune, care nu aveau o avere suficient de mare spre a asigura şi viitorul băieţilor. Dacă faţă de cea de-a doua categorie se pronunţă cu compasiune şi remarcă lipsa educaţiei ca având drept urmare confuzia dintre credinţă şi superstiţie: „E sărmană viaţa pe care o duc; de amintiri ascetice neapărat nici nu e vorba; fiind fără cea mai mică învăţătură, chiar religia li se pierde în nămolul superstiţiei” (p. 47), faţă de categoria a treia, a fetelor călugărite forţat, Wilhelm de Kotzebue se manifestă subiectiv, emiţând numeroase judecăţi, comparând mediul din care provine el şi obiceiul local: „numărul acestor aşa-numite călugăriţe e de nădăjduit că nu va mai primi nicio sporire din generaţia nouă, căci chipul cum au intrat ele în mănăstire este aşa de nepotrivit cu ideile din ziua de astăzi, încât o asemenea călugărie trebuie să înceteze cu desăvârşire” (p. 48). Analiza se continuă cu descrierea unei situaţii în care o fată de numai zece ani este desprinsă din sânul familiei şi forţată să se alăture vieţii monahale. Încearcă, în continuare, să primească realitatea aşa cum este ea: „Să nu cerem naturii omeneşti mai mult decât ne poate da. Poate că nici în mijlocul Germaniei civilizate numărul vestalelor n-ar fi fost mai mare în asemenea împrejurări” (p. 50).

La Băile de la Slănic, autorul ajunge împreună cu soţia sa, căreia i se recomandă de medicul german curant să viziteze acest loc, despre care aflăm că la vremea aceea era renumit în afara graniţelor pentru calitatea vindicativă a apelor sale minerale. Descrierea atmosferei balneare din vara anului 1856 începe cu drumul anevoios până acolo, cu vreme rea, drumuri proaste şi numeroase poşte schimbate. Atingerea destinaţiei nu surprinde mai plăcut. Staţiunea este o încropeală sărăcăcioasă: „Mormane de pietre, bucăţi de lemne [...] Dar mai mizerabil decât tot e galeria făcută pentru cei ce beau apă” (pp. 68-69).

Dincolo de observaţiile ce ţin de organizarea stabilimentului, autorul cercetează povestea configurării unui astfel de loc, în care cea mai mare contribuţie o aduce serdarul Mihalachi Spiridon care descoperă primul izvor mineral în timpul unei partide de vânătoare în anul 1801, continuându-şi descoperirile până în anul 1807. În tot acest timp, îşi propune să facă profit dintr-un astfel de loc. Ideea lui sugerează, pe de-o parte, faptul că este la curent cu întrebuinţarea apei minerale în străinătate, iar pe de altă parte, un spirit antreprenorial pe care avea să-l valorifice abia în anul 1812, odată cu sosirea primilor bolnavi. Istoria incipientă a Băilor se întinde pe câteva pagini bine documentate, lăsând să se citească printre rânduri parte din atmosfera vieţii de la băile Moldovei: „De două ori pe săptămână e bal în Slănic. Fiecare aduce câte o lumânare pentru a lumina aşa-numitul salon – o gheretă de scânduri cu o parte deschisă de tot, în vreme ce crăpăturile celorlalte trei părţi pun lumânările în primejdie de a se stinge – şi se danţează până doctorul dă bolnavilor săi semnalul de retragere. Şi plimbările se fac, de obicei, de toţi, împreună. Adunarea îşi deschide drum cu anevoinţă, se suie pe stânci, se clatină când într-o parte, când într-alta, pe bârna aruncată cu nepăsare peste apa Slănicului, îşi rupe câte o păreche de cizme la fiecare plimbare şi se odihneşte la un loc cu vedere frumoasă, ales de toţi; acolo, şi domni şi dame îşi aprind ţigaretele şi petrec un ceas plăcut cu vorba” (p. 78).

Bâlciurile au fost vreme îndelungată punctul central al vieţii obşteşti. Prilej de schimburi de mărfuri, procurare, vânzare şi, mai ales, mijloc de informare şi socializare. Locul unde clasele sociale se amestecau şi se agitau pe lângă diferitele tarabe. Descrierea Iarmarocului Sf. Ilie din Fălticeni duce cu gândul la bâlciurile medievale englezeşti, mai ales în ceea ce priveşte aspectul hanurilor din jurul iarmarocului, de obicei central: „Toate oraşele de provincie din Moldova au unul şi acelaşi caracter, de se poate numi acesta un caracter. Sâmburele oraşului este uliţa mare, alcătuită din două şiruri de prăvălii lipite unele de altele. Mai toate sunt din lemn, învelite cu şindrilă putredă, verde de muşchi; numai pe ici pe colo se vede câte o prăvălie de cărămidă, care dovedeşte un fel de pornire spre îndreptare; ici, colea mai străluceşte şi câte un acoperiş de tinichea, în lumina soarelui. Toate prăvăliile au o streşină largă. În dos se află locuinţa negustorului, vreo două odăiţe întunecoase şi murdare, ale căror ferestre sunt înzestrate cu gratii de fier. Celelalte uliţe, cu casele lor, în parte foarte plăcute şi vesele, s-au alăturat mai târziu pe lângă acest sâmbure” (pp. 84-85).

Percepţia agitaţiei specifice iarmarocului este mai degrabă una senzorială, ea debutează cu subtilitatea auzului: „Un zgomot, alcătuit din cele mai felurite elemente, mă deşteptă a doua zi de dimineaţă. Mii de glasuri acoperite de strigătul tărăgănat al unui cerşetor, cântecul scârţăitor al unei flaşnete, câteva vioare tot atât de plăcute din vecinătate, trăsuri ce goneau în ţipătul surugiilor şi pocnetul bicelor, şi multe alte asemenea făceau un aşa concert.” (p. 84) şi se continuă prin gust: „cu toată plăcerea cu care fumam tutunul turcesc, bând cafea turcească” (idem). Când tactilul intră în scenă, senzaţiile sunt deja puternice: „cu cât ne apropiam de amiază, cu atât se mărea îmbulzeala” (p. 85). Aceste imagini proiectează cititorul în inima târgului. Aici este, poate, momentul cel mai de vârf în care autorul trădează talentul său literar înnăscut, moştenit de la tatăl său, dramaturgul August von Kotzebue. Tabloul este completat sonor de cântecul viorilor din cafenelele încropite primitiv şi ad-hoc, dar şi de culoarea straielor de tot felul de la ţigăneşti, populare şi până la cele europene. În această îmbulzeală, diferenţele de clasă socială se observă neaşteptat: „la capătul şirului de prăvălii, mă aflai într-o amestecătură de magherniţe, de pielărie, de cârciumi, olărie, varză şi sfeclă unele peste altele, apoi văzui o mulţime de trăsuri ce aşteptau cumpărătorii afară, aşezate la rând, pe o parte a uliţei, în vreme ce pe partea cealaltă, legaţi de nişte iesle făcute în pripă, stăteau sute de cai de lux. Aici se află un public cu totul deosebit de celălalt, dar trebuie să umbli şi mai cu băgare de samă decât până acum, de vrei să-ţi scapi pielea; de două ori fui trântit jos de mulţime, în vreme de-o jumătate de ceas” (p. 86).

Cartea este reprezentarea unei epoci demult apuse, în care informaţia de natură istorică surprinsă la cald şi subtilitatea trăirilor faţă de aceasta conlucrează în scopul realizării unui tablou menit să comunice despre exotismul acestui colţ de lume, faţă de care intelectualitatea europeană arăta o oarecare curiozitate. În prezent, la nivel local, poate fi considerată o adevărată bijuterie culturală, care hrăneşte interesul faţă de evoluţia unui popor, într-un mod antrenant şi autentic.