Jurnalul de faţă este considerat o piatră de hotar în ceea ce priveşte jurnalul de călătorie în România. El se bucură de atenţia unora dintre cei mai importanţi călători străini pe care ţara noastră i-a primit: Patrick Leigh Fermor ori Alan Odgen – autorul Romania revisited (2000), completată de un studiu despre călătorii englezi care au străbătut ţările române între 1602 şi 1941. Importanţa acestei cărţi are la bază, pe de-o parte, notorietatea autorului, membru fondator al cercului literar Cuibul de tigri, un fel de rival al Bloomburyu-lui Virginiei Woolf, autor prolific a peste 130 de cărţi, poet, critic, istoric, memorialist şi, mai ales, autor al numeroase jurnale de călătorie, iar pe de altă parte, faptul că el a vizitat România chiar înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când ţara se afla în plină dezvoltare, cu o viaţă culturală înfloritoare. Aşadar, la invitaţia prinţesei Anne-Marie Callimachi, Sir Sacheverell Sitwell vizitează România interbelică fiind, aşa cum îl încadrează Alan Odgen, un călător de lux ce se bucură de primirea regelui Carol al II-lea la Peleş ori de a reginei Maria la Bran.

Asemeni lui Goethe în călătoriile sale, Sir Sitwell refuză să se documenteze despre România pentru a avea o reacţie autentică în momentul confruntării cu terenul. În introducere, autorul trece în revistă principalele lucruri care l-au impresionat. El îşi notează că ţara se află la capătul Europei, că are o bogăţie potenţială imensă, susţinută atât de populaţia rurală, necontaminată de revoluţia industrială, „care a traversat secolul al XIX-lea în starea sa originală” (p. 21), cât şi de un conducător pe care ei îl adoră şi care a ajutat România să progreseze într-un interval foarte scurt de timp, Regele Carol al II-lea: „După câteva momente a devenit limpede pentru mine că era omul cel mai capabil din ţară şi, după Kemal Atatürk , poate persoana cea mai remarcabilă din Europa de Est” (p. 20).

Prima oprire românească o face în Sighişoara. Este interesant cum este privit acest oraş, ce pentru noi reprezintă o adevărată bijuterie şi motiv de promovare. Din perspectiva călătorului versat, „Sighişoara e un oraş mic, foarte pitoresc, dar altceva care să-ţi atragă atenţia nu mai există” (p. 27). Sir Sitwell este atras, mai degrabă, de elementele autentice precum dispunerea satelor din Câmpia Transilvaniei şi microcosmosul vieţii ţărăneşti. Aceeaşi impresie o avem şi în legătură cu expoziţia Palatului Brukenthal din Sibiu, unde se arată dezamăgit de picturile expuse: „Posedă o singură capodoperă, un mic portret de Jan van Eyck; în rest, interesul este împărţit în direcţii obscure şi ciudate” (p. 29). Călătoria se continuă în Oltenia, unde admiră frumoasele covoare ţesute, pentru care această regiune era cunoscută.

Descinderea sa în universul monastic este una detaliată în ceea ce priveşte elementele de arhitectură şi istorie a ridicării locurilor de cult. Experienţa sa vastă, atât în domeniul artei, cât şi al călătoriei, devine din nou evidentă, pe baza multiplelor comparaţii cu arta bisericească internaţională: „Această frescă descinde în tradiţie directă de la Ravenna, unde mozaicul reprezentându-i pe Iustinian şi Teodora, la San Vitale, constituie modelul acestui tip de compoziţie. Se afirmă că frescele de la Hurezi respectă cu stricteţe canoanele practicate de pictorii de la Muntele Athos, care au instrucţiuni amănunţite în privinţa frescelor care îi reprezintă pe ctitorii unei biserici. Ele trebuie să fie întru totul executate potrivit unui cod, iar această tradiţie de unsprezece secole nu admite devieri” (pp. 40-41).

Altfel, România îl surprinde în cele mai felurite moduri. Întâmplarea face ca în drum spre Bucureşti, aflat la Rucăr, să asiste la o nuntă tradiţională şi să admire obiceiuri unice. Însă momentul care îi aduce o mai mare satisfacţie este întâlnirea sa cu bâlciul. La aproape un secol distanţă de la vizita lui Wilhelm de Kotzebue, bâlciul i se înfăţişează lui Sir Sitwell ca un obiect al dorinţei: „Tânjeam după această privelişte de când sosisem în România, iar acum eram răsplătit” (p. 70). Deşi produsele întinse la tarabe sunt mărturia decalajului istoric, „tarabele cu felurite oale din lut şi mese improvizate pe care se înşirau nenumărate Venus din ipsos, toate de vânzare” (idem), impresiile călătorului sunt din aceeaşi sferă a subtilului descrisă de Kotzebue. Mai mult decât atât însă, observaţiile englezului fac trimiteri intertextuale conforme cu vremea, ca să nu mai pomenim elevarea firească a vocabularului, a figurilor de stil şi a formulei de redactare a textului: „Se obişnuise într-atât cu prăjina sa, încât el şi mârţoaga sa famelică, pe care era treaba lui să o brutalizeze şi s-o bată, căpătaseră un soi de existenţă duală ori compozită, o entitate de centaur, rotindu-se ca într-un cerc al autodistrugerii. El mâna un fel de cal spectral, sau fantomatic, iar rolul său de birjar ori vizitiu avea ceva atât de neobişnuit, încât devenea de neuitat. Avea patosul micului hornar care, dacă citim poemul lui William Blake, pare să ispăşească în nevinovăţia lui cine ştie ce păcat pe care nu l-a făptuit niciodată” (p. 71). Alteori, decorul pare să fi rămas încremenit în timp: „cârciumi în aer liber cu acoperişuri improvizate din frunze şi crengi” (idem).

Bâlciul este şi locul unde observă particularităţi rasiale puternice, la fel, comparativ cu alte zone: „Dacă vezi câţiva lăţei călărindu-şi căluţii în galop, te poţi gândi la perioada albastră a lui Picasso, numai că înfăţişarea lor nu are nimic spaniolesc în ea, nu evocă nici cartierele rău famate ale Barcelonei, nici acordurile de chitară din Albaicin sau Triana. Aceştia sunt adevăraţii ţigani din România, un neam pe care nu l-ai mai cunoscut până atunci, iar după ce-l cunoşti dezvăluie o personalitate atât de puternică, încât îţi dai seama că adaugă ceva nou, sau diferit, repertoriului existenţei umane” (p. 83). Continuă cu prezentarea altor neamuri de ţigani europeni, sugerând un interes aparte faţă de acest popor care a generat dintotdeauna o atracţie magnetică a călătorilor străini, stimulată, în mare parte, de exotismul apariţiei şi stilul lor de viaţă, hrănită de legendele ce au înflorit în jurul lor: „România, care într-un fel suferă de pe urma prezenţei ţiganilor, are, se poate spune, o atitudine cu totul binevoitoare faţă de ei. Ni s-a spus că există chiar şi un ziar în limba lor care apare în Bucureşti. Nu am putut găsi niciun exemplar în capitală, deşi e sigur că această publicaţie există cu adevărat” (p. 88). Pentru România, documentează temeinic categoriile de rromi existente la acea vreme, citând din cartea lui C. I. Popp Şerboianu, publicată la Paris, în 1939, Les Tsiganes, ori din Liszt, Ţiganii şi muzica lor în Ungaria.

În continuarea călătoriei sale ajunge mai târziu la Bucureşti, lucru ce nu este lăsat la voia întâmplării, ci urmează strict recomandarea altor turişti de a vedea mai întâi alte locuri din România, fiindcă Bucureştii sunt doar o copie mult mai mică a Parisului. Sitwell contrazice această remarcă şi analizează în profunzime diferitele influenţe în arhitectura, arta, muzica, vestimentaţia ori gastronomia bucureşteană. El recunoaşte cu încântare eclectismul oraşului pe care îl consideră diferit atât de acest colţ al Europei, cât şi de restul ei. Un loc pe care amestecul de influenţe l-au făcut unic: „Bucureştiul este o combinaţie de influenţe; ruseşti, franţuzeşti, muzica balurilor venea de la Viena, extravaganţa şi risipa erau ruseşti, această ţară fiind vecină cu România, în timp ce toate trăsăturile orientale îşi au originea în fondul pe care l-am descris în paragrafele anterioare” (p. 111). Descrierea se continuă cu expunerea unei seri mondene bucureştene, unde insistă asupra unei atmosfere „nemaiîntâlnită în nicio altă capitală din Apus, graţie influenţelor venite din Fanar, ori chiar de la Cairo, a moleşelii cu nuanţe sud-americane, a luxului aproape mexican cu care erau împodobite şeile şi harnaşamentele” (idem). Par extreme aceste comparaţii, însă, dacă le priveşti pe rând, s-ar putea ca ele să nu fie chiar într-atât de forţate.

Dintre consideraţiile de natură istorică, autorul insistă asupra secolului al XVIII-lea, în care accentul cade pe domnia fanariotă, pentru că ea are efecte puternice asupra fondului artistic, dar este marcată şi de incidente extravagante. Dacă din punct de vedere arhitectural, prinţii fanarioţi trimişi să domnească în Moldova, de exemplu, nu au lăsat în urma lor nicio construcţie măreaţă, fiindcă un prinţ fanariot domnea doar câţiva ani, din cauza capriciilor sultanului, accentul cade pe agoniseala unor sume cât mai mari de bani într-un timp scurt, bijuterii şi veşminte deosebite. Mulţi dintre ei se comportă în moduri total neaşteptate: „Prinţul Matila Ghyka mi-a povestit cum un domnitor fanariot, din familia Mavrogheni, şi-a făcut intrarea oficială în Bucureşti, într-o sanie trasă de doi cerbi cu coarnele aurite” (p. 101). Totalitatea acestor caracteristici deosebite, chiar la distanţă de secole, alcătuiesc atmosfera cotidiană a Bucureştiului interbelic.

În mod neaşteptat, Sir Sitwell face o paranteză şi discută despre o mică sectă religioasă care nu mai e la fel de puternică, dar încă prezentă, cea a scopiţilor ruşi ce obişnuiau să lucreze ca vizitii în Bucureşti, urmând ca apoi să-şi închirieze grajdurile spre a servi drept garaje actualelor mijloace de transport, automobilele personale. Comunitatea scopiţilor era alcătuită din bărbaţi ruşi care se supuneau voluntar operaţiei de castrare, după ce se căsătoreau şi lăsau urmaşi, şi femeile acestora. Este prezentat în această carte istoricul acestei secte religioase, dar şi trăsăturile lor specifice. În viziunea britanicului, România interbelică ni se înfăţişează ca o ţară extrem de tolerantă faţă de minorităţi, bucurându-se de populaţii uneori unice, cum este cazul mai puţin cunoscuţilor găgăuzi din Dobrogea centrală, răscolnici, bezpopvţî sau comunitatea turcă, acum mai celebră, de pe Ada-Kaleh. Impresia membrilor acestor comunităţi este că: „România era o ţară a libertăţilor, unde tuturor li se îngăduia să-şi practice credinţa şi să urmeze preceptele unei vieţi care li se părea dreaptă” (p. 180). Cred că nicicând în România nu s-a simţit aşa tare sentimentul libertăţii, dar mai ales al toleranţei fireşti.