Antologia În pragul Orientului. Călători cehi despre ţările române, coordonată de Anca Irina Ionescu, apare în cadrul unui proiect pentru promovarea literaturii cehe în România, iniţiat de Ambasada Republicii Cehe în parteneriat cu Centrul Ceh din Bucureşti. Editorul reuneşte în aceste pagini texte ale unor intelectuali cehi care au vizitat ţările române în secolele XIX-XX şi reprezintă, de cele mai multe ori, fragmente din opere mai mari, selectate în scopul evidenţierii aspectelor ce ţin strict de prezenţa acestora pe teritoriul României. Cartea oferă o privire cronologică asupra călătoriilor care au avut la bază diverse motive potrivite vremurilor, dar care au ca numitor comun faptul că sunt întreprinse de intelectuali ce au acordat o atenţie deosebită atât scrisului, cât şi amănuntelor surprinse. Studiul introductiv, precum şi notele despre fiecare autor în parte sunt menite să construiască un context, dar şi un tablou de ansamblu asupra acestui mic segment literar.

La începutul călătoriei noastre, ar fi fost interesant să putem urmări atmosfera de dinaintea unei astfel de deplasări, prea puţin dorită de unii, însă acest lucru este posibil doar într-o foarte mică măsură. Cu puţine excepţii, textele surprind direct momentul confruntării cu terenul românesc. Notele bibliografice ajută la înţelegerea contextului, dar lipseşte o privire în universul interior al călătorului care se pregăteşte să ajungă într-un loc exotic, la poarta Orientului, aşteptările ori temerile sale, amănunte care pot desena o altfel de geografie a locului, un soi de antropologie paralelă.

Revoluţionarul Josef Václav Frič semnează prima călătorie cehă în România, motivată de deportarea la Dej, unde petrece o perioadă scurtă (30 august 1858 - 2 martie 1859) înainte de exilul său londonez. Deşi scurtă, perioada românească este marcată de evenimente foarte puternice pe plan personal: exilul, sărăcia, naşterea şi, ulterior, decesul copilului său, nevoia de a se despărţi în aceste condiţii tulburătoare de soţia sa etc. În Dej, surprinde atmosfera unei comunităţi la limita ruralului, în care activează şi câteva minorităţi ce se coagulează prin această calitate de outsider în jurul diferitelor probleme ale vieţii de zi cu zi. Locul expulzării sale, în care se vede nevoit să suporte lipsuri financiare şi probleme de viaţă şi moarte, este descris în lumina acestor evenimente nefaste destul de cenuşiu, aproape medieval, în jurnalul său şi în scrisorile către familia sa.

La fel de sumbru este descrisă şi obligaţia de a călători în ţările române de către cartograful militar Emanuel Salomon Mírohorský, care ajunge prima dată la Severin (în 1849) şi, mai târziu, în 1853, la Moldova Veche. Filolog doct şi extrem de prolific, el aduce una dintre cele mai lungi contribuţii la această antologie. Deşi călătoria începe cu aşteptări negative: „Să plec din sânul familiei, dintre rudele, prietenii şi cunoscuţii mei, de la serviciul comod şi plăcut la comandament, din locurile natale, din iubita mea Praga de aur [...] ca să mă duc în Valahia cea îndepărtată, o ţară pe jumătate sălbatică şi necivilizată, printre oameni necizelaţi, printre tâlhari, răufăcători şi animale sălbatice – aşa alergau gândurile mele disperate – era într-adevăr o mare nenorocire! Să nu ai nimic ca lumea de mâncare, nici o locuinţă civilizată, peste tot, fel de fel de insecte scârboase, o muncă trudnică şi migăloasă, iată plăcerile care mă aşteptau acolo şi care reprezentau chiar ceva mai mult decât putea îndura spiritul meu spartan” (p. 63). Cu fiecare kilometru înaintat pe teritoriul românesc, temerile sale se confirmă, însă, în final, asemeni „florilor de mucigai” există o anume frumuseţe în lipsa de civilizaţie, iar această „ţară mai interesantă ca altele, totuşi atât de inconfortabilă” (p. 190) îi va pătrunde încetul cu încetul în suflet.

El nu surprinde critic şi nici nu caută să analizeze aspecte ale culturii româneşti, cum este cazul lui Jan Urban Jarník, care se ocupă cu studiul limbii române şi atunci atenţia lui este îndreptată mai ales asupra aspectelor lingvistice. Cartograful, graţie înclinaţiei sale artistice, surprinde cadre aproape fotografice. Astfel de situaţii încremenesc pe scurte momente de timp dinamismul acţiunii, iar imaginile prezentate sunt involuntar semnificative din punctul de vedere al diferenţelor culturale: „Malul Dunării era atât de oribil de murdar, aşa cum nici cea mai neîngrădită fantezie nu-şi poate imagina. Era plin de tot felul de resturi, gunoaie, cioburi, mortăciuni, iar pe aici – cu excepţia locurilor unde erau straturi mai recente – pe gunoaiele întărite şi solidificate prin trecerea timpului, mergeau femeile şi fetele creştine, cu două găleţi cumpănindu-se pe cobiliţă, şi soldaţii turci să ia apă din fluviu. Turcii şedeau acolo pe vine, fără să le pese de murdăria din jur, şi trăgeau din narghilele lungi şi umflate, uitându-se cu priviri tâmpe la vapor; aici spălau rufe şi mahomedanele sărace, îmbrăcate numai în cămăşi şi, neavând văl pe faţă, îşi ridicau poalele cămăşilor zdrenţuite ca să-şi acopere bine faţa, în detrimentul părţii inferioare a trupului” (p. 75). Momentele sunt catalizatoare pentru emanaţii filozofice: „Iată, aşadar, încă o dovadă a faptului că noţiunile de cuviincios şi necuviincios, de pudoare sau de neruşinare sunt diferite în funcţie de popor, de religie, de ţinut şi de ţară, căci ruşinea nu este un sentiment înnăscut în om, ci ceva acceptat pe plan local şi, în mod convenţional, impus cu destulă trudă în poporul mai mult sau mai puţin civilizat” (idem).

M-a bucurat să întâlnesc în paginile lui Mírohorský o amintire povestită de străbunicul meu, care s-a impregnat în memoria plină de imaginaţie a copilului de atunci. Este vorba de distracţia venită săptămânal împreună cu bâlciul – caruselul, pe care autorul îl vede ca „principala distracţie a ţăranului român”, numit „căişori” sau „căluşei”. Note asupra portului, gastronomiei, modalităţilor de orânduire obştească fac din aceste pagini unul dintre cele mai complete rapoarte din această antologie.

Remarcabilă este şi intervenţia lui Josef Štolba, care vizitează Bucureştiul chiar în prima decadă a secolului al XX-lea. Călător pasionat, scriitorul este recunoscut în primul rând ca autor de foiletoane. Impresiile de călătorie, aşa cum se poate observa pe această scenă cehă a literaturii şi nu numai, obişnuiesc să apară la finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, sub formă de rubrică periodică, a cărei continuare era aşteptată cu nerăbdare de către cititori. Notele de călătorie publicate în foileton erau un mod de a rămâne racordaţi la ceea ce se întâmplă şi sunt simbolul curiozităţii înnăscute în fiecare cu privire la celălalt. Bucureştiul, aşa cum este el descris în foiletoanele semnate de Štolba, este „încântător” şi „departe de a fi un Paris” (p. 236). Se pare că majoritatea călătorilor are insuflată, pe multiple, dar nedefinite căi, această comparaţie a Bucureştiului cu Parisul. Numai că, având o astfel de aşteptare, „micul Paris” îşi dezamăgeşte călătorii culţi, întâlniţi până acum. Aproape toţi călătorii străini sosiţi în România subliniază că li s-a spus că Bucureştiul este o copie mai mică a capitalei franceze şi că terenul le-a arătat altceva. Să fie această asociere, creată local şi încurajată asemenea, o modalitate de promovare turistică ori născută dintr-o nevoie de a fi originar dintr-un loc cu un farmec mai cosmopolit? Astfel, cu toate aşteptările înşelate, totuşi un oraş „încântător”, Bucureştiul este scena chiar şi a unor obiceiuri arhaice care îl surprind pe autor, fiindcă vede în această conexiune încă existentă cu ritualurile străvechi o dovadă de autenticitate. El prezintă obiceiul paparudelor pe care îl înţelege sonor „barabudele” (p. 241): „Barabudele este un membru foarte important al comunităţii bucureştene de jos. Este de obicei un ţigan tânăr şi zvelt, înveşmântat cochet în stuf, papură şi alte plante de apă. Se opreşte în mijlocul străzii, se uită scrutător în toate părţile, apoi începe să dea drumul din gât unor sunete cântătoare, care fireşte nu au fost şcolite la Conservatorul din Bucureşti, cu toate acestea reuşesc să trezească interesul în anumite locuri. Şi când reuşeşte să atragă atenţia asupra sa, barabudele începe un dans vioi, executând în acelaşi timp numere de-a dreptul spectaculoase de acrobaţie, adresate desigur cerurilor, dar mai ales celor aflaţi în spatele uşilor închise şi al ferestrelor cu perdele groase, de unde trebuie să atragă şi în curând chiar atrag făpturile omeneşti, care nu mai au acum decât o singură dorinţă: ploaie, ploaie cât mai curând şi cât mai abundentă” (idem). Dansul paparudelor, acceptat doar la periferia Bucureştiului, subliniază tocmai această diferenţă a dispunerii claselor sociale, între centru şi margine. Călătorul îşi continuă analiza şi notează orice poate întregi tabloul societăţii bucureştene.

Contribuţiile acestor intelectuali cehi scot încă o dată la iveală mozaicul multicultural care a existat vreme îndelungată în Ţările Române, perioadă pentru care putem utiliza termenul american melting pot. Teritoriul a permis naturalizarea tuturor acelor minorităţi, încât totul pare astfel de când lumea. Impresionează atitudinea tolerantă a indigenilor faţă de diferitele minorităţi, atitudine recunoscută cu orice ocazie în declaraţiile acestora şi ale călătorilor. Jurnalele de călătorie în România secolelor XIX-XX sunt pline de trimiteri la situaţia minorităţilor şi la relaţia între acestea şi români, atenţie care scade treptat odată cu apropierea de prezent. Este o latură semnificativă pentru evoluţia noastră ca popor şi cultură şi care invită la o analiză mai complexă.