Jurnalul de faţă este cu atât mai interesant cu cât autorul, născut în anul 1963, la New York, este doctor în psihologie şi un călător tenace. Originile sale stau sub semnul mobilităţii. Impresionat de experienţa strămoşilor săi evrei, începe de foarte mic să-şi pună problema unui acasă, în termenii unui loc la care să ai unde să te întorci sau din care să pleci în călătorie. Radiografiile culturale propuse de Andrew Solomon sunt girate de o analiză profesionistă a comportamentelor umane, dar şi de capacitatea dobândită profesional de a sistematiza sau a organiza aceste comportamente. Mai mult decât atât, el este primul care se supune acestei analize, oferindu-ne posibilitatea de a înţelege mai clar manifestarea spiritului călător. Creşte într-o familie în care se obişnuiesc călătoriile şi este educat de o mamă căreia „îi plăcea nespus să călătorească” (p. 14). Copilul observă cum „călătoria scotea la iveală ce era mai bun din mama” (p. 15). Mama este cea care îi învaţă pe el şi pe fratele lui cum să se pregătească pentru călătorie: pregătirea itinerariului, documentarea despre istorie, atracţii turistice, gastronomie etc. şi, mai mult decât atât, le insuflă o atmosferă a călătoriei – „Mama spunea mereu că trebuie să călătoreşti cu gândul că vei reveni: dacă crezi că e singura ta vizită undeva, încerci să vezi totul şi până la urmă nu vezi nimic cu adevărat” (idem). Autorul subliniază faptul cum călătoria ca stare şi mijloc de cunoaştere poate fi insuflată şi educată: „Am început să călătoresc din curiozitate, dar am ajuns să cred în importanţa politică a călătoriei, să cred că a încuraja cetăţenii unei naţiuni să călătorească ar putea fi un lucru la fel de important ca încurajarea mersului la şcoală” (p. 35). Ideea vine în continuarea filozofiei lui Samuel Johnson conform căreia, dacă vizitezi ţări mai bune, poţi învăţa cum s-o îmbunătăţeşti pe a ta, iar dacă mergi în ţări mai slab dezvoltate, înveţi să te bucuri de ce ai.

În anul 1980, când se afla încă în liceu, călătoreşte în Bulgaria şi România. În ceea ce priveşte ţara noastră, deşi i se spune că „are un conducător viteaz şi independent, Nicolae Ceauşescu, care refuză să asculte de poruncile Moscovei” (p. 16), el observă la faţa locului că lucrurile nu sunt fireşti, iar când regimul s-a schimbat şi vestea a ajuns la el, a învăţat despre intuiţie, de care va asculta în continuare, în călătoriile sale, alegând să ignore „croiala elegantă” şi având convingerea că „un martor amator, fără prejudecăţi conceptuale uneori vede adevărul gol-goluţ” (p. 17).

După experienţe transformatoare, cum ar fi călătoria în Marocul atât de diferit faţă de modul lui de viaţă, care îl pregăteşte pentru evenimentele din Insulele Galápagos, unde este răpit alături de alţi turişti de revoluţionari, simte că ar fi „o altă persoană faţă de cel care fusesem în Maroc, mult mai puţin tulburat de un eveniment mult mai alarmant” (p. 19). Călătoriile îl maturizează şi îl fac să aibă o înţelegere lărgită asupra lumii: „E o diferenţă covârşitoare între a trăi într-o ţară străină şi a călători prin ea. După ce mi-am luat licenţa, mi-am continuat studiile în Anglia şi am descoperit că până şi această ţară e un loc cu obiceiuri tulburător de străine – lăsând la o parte fanteziile mele de a găsi acolo o destinaţie spirituală. Pentru a fi fluent în cultura lor, nu era de ajuns să adopt accentul şi să învăţ o brumă de cuvinte. Trebuia să stăpânesc reguli noi de intimitate şi conversaţie, de îmbrăcăminte şi comportament, de umor şi de reverenţă” (idem). Îşi propune astfel o abordare complexă, cognitivă a traiului în Anglia, educat de mic în spiritul cunoaşterii şi înţelegerii celuilalt. El nu se mulţumeşte să-şi facă studiile acolo şi să trăiască pur şi simplu, el caută să se integreze şi să înţeleagă prin intermediul acestei integrări. Refuză să se cazeze împreună cu alţi străini şi caută experienţe cât mai directe cu noua cultură. La sfârşitul studiilor înţelege: „nici nu-mi imaginasem încrederea de sine pe care o acumulaseră familiile ce trăiseră şi munciseră pe acelaşi pământ secole la rând: folosirea elegantă a umorului pentru a masca parţial anumite sincerităţi; înclinaţia reconfortantă a întregii ţări către permanenţă. M-a uimit faptul că persoanele pe care le cunoşteam în Anglia nu citiseră mulţi dintre autorii mei preferaţi, dar şi faptul că eu însumi nu auzisem de mulţi dintre poeţii lor preferaţi. Eram, într-adevăr, separaţi de o limbă comună care se dovedea a fi mai puţin comună decât îmi imaginasem. Îmi plăcea nespus răspândirea universală a fastului şi a splendorii, precum şi convingerea, nouă pentru mine, că plăcerea este la fel de importantă ca succesul. [...] Eram surprins de faptul că englezii călătoreau cu mult mai multă statornicie” (ibidem). Sunt punctate principalele diferenţe culturale şi se recunoaşte rezultatul unei experienţe empirice care, ca şi altele de până acum, va contribui la construirea sa ca om şi intelectual şi-i va insufla noi abordări personale şi profesionale.

Importanţa conştientizării normalităţii şi a beneficiilor acestor diferenţe este tratată pe tot parcursul lucrării: „Nu te acomodezi într-un grup de oameni prefăcându-te că eşti la fel ca ei; te acomodezi când începi un dialog despre diferenţele dintre voi şi când renunţi la supoziţia că modul tău de viaţă e preferabil faţă de al lor” (p. 27). Andrew Solomon analizează, deopotrivă, modul celorlalţi străini de a se raporta la el şi modul în care el îi vede pe ceilalţi. În acest proces, călătorul încearcă să-şi definească propria personalitate: „Călătoria te distilează până la o anumită esenţă ruptă din context. Nu te vezi niciodată mai clar decât atunci când eşti în mijlocul unui loc complet străin. În parte, pentru că oamenii presupun lucruri diferite despre tine; [...] călătoria te deghizează; în mod straniu, te poţi simţi camuflat şi anonim când eşti învelit în prejudecăţile superficiale ale altora. [...] Însă, într-un loc străin, începi să ieşi la iveală: adevărata ta identitate este cea care persistă şi acasă şi în străinătate” (p. 30).

Călătorul se află mereu la început atunci când trebuie să înveţe regulile unui loc nou, iar acest lucru apelează la modestie, deoarece nu te mai poţi baza pe veridicitatea propriilor opinii. Această modestie, înţelegerea că nu poţi aplica ceea ce deja cunoşti asupra unei culturi noi, premerge atitudinii obiective necesare înţelegerii celuilalt. Îl eliberează de constrângerile sociale acumulate în timp şi îl păstrează deschis pentru a vedea cum funcţionează altele noi, într-un context necunoscut. Disonanţa culturală capătă sens în momentul în care nu rămâi captiv în cultura de origine şi poţi vedea şi alte laturi ale lumii, cu marele risc al confuziei atunci când conştientizezi lipsa de repere. Dar lipsa de repere ar exista oricum, chiar dacă ai vrea s-o păcăleşti aplicând regulile deja cunoscute, fiindcă ele nu mai sunt valabile. Unele lucruri trebuie privite aşa cum sunt, iar repere noi se trasează experimentând debarasat de preconcepţii.

Eliberarea personală stârneşte reflecţii despre libertate care se pot aplica şi la nivel individual; este vorba despre punerea în practică a drepturilor dobândite în legătură cu propria persoană: sinele eliberat trebuie revendicat (p. 37). Aici intervin o sumedenie de factori, printre care concepţia în sine care fluctuează permanent între speranţă şi nesiguranţă. Andrew Solomon observă manifestări ale schimbării ideologice şi culturale la nivelul individului. Nu pretinde că face o anumită expertiză nici în cele mai bine documentate capitole, ci recunoaşte că relatează nepărtinitor despre anumite locuri şi perioade, punând accentul pe faptul că sunt, mai degrabă, studii psihologice. Articolele sunt păstrate în forma lor iniţială, aşa cum au fost gândite în tinereţe, deşi publicarea lor sub forma unui volum vine mult mai târziu. În prezent, scriitorul nu mai crede în revoluţii transformative şi maturitatea l-a făcut să creadă într-o evoluţie ameliorativă, deci un optimism mai bine dozat, care se vede în notele din partea introductivă, unde reia pe rând fiecare dintre experienţele semnificative de călătorie pentru a oferi un context. A vizitat optzeci şi trei de ţări dintre cele o sută nouăzeci şi şase recunoscute şi intenţionează să scrie despre profilurile oamenilor, prin care să completeze această carte despre locuri extrem de necesară, fiindcă nu se poate scrie despre oameni fără să se ţină cont de locuri: „oamenii sunt locuri şi viceversa” (p. 42). Răsfoind paginile acestui episod literar, se pare că proiectul său a demarat deja, chiar dacă nu l-a gândit de la început sub această formă. El anunţă potenţialul pe care o astfel de lucrare îl are. Pornind de la ideea că e mai uşor să rezolvi un conflict dacă ştii ce gândeşte celălalt, subliniază dictatul jungian: „Dacă nu înţelegem pe cineva, tindem să-l considerăm un nerod”. Or această abordare conduce la izolare şi autosuficienţă culturală şi civilizatoare, tendinţă ce se opune progresului. O ideologie liberală stă la baza acestei cărţi ce debordează de un aer proaspăt, clarificator.

Ţinând cont de toate aceste aspecte, la care se adaugă şi manevre îndreptăţite de înţelegere a actului călătoriei, în care locurile de notorietate turistică nu sunt respinse, pe considerentul că acele clişee turistice există tocmai pentru că sunt unice şi spectaculoase, ne dăm imediat seama că avem în faţă un jurnal ce contribuie semnificativ în peisajul literaturii de călătorie şi este un mijloc de reflecţie antropologică. Abordarea interdisciplinară din acest domeniu al psihologiei era mai mult decât necesară, în primul rând pentru că evidenţiază punctual legătura dintre om şi spaţiu.