Călător prin Europa poate fi considerată o încercare pentru cititorul cu pretenţii docte, iar sentimentul nevoii unui dicţionar al numelor este prevăzut şi întâmpinat de îngrijitorii ediţiei, Gioacchino Lanza Tomasi, însuşi fiul autorului, şi Salvatore Silvano Nigro, care reunesc sub acest titlu potrivit diaristicii de călătorie, de fapt, corespondenţa Monstrului, adică a marelui Giuseppe di Lampedusa, autorul capodoperei italiene Ghepardul.

Schimbul epistolar cules în aceste pagini permite pătrunderea într-un univers intim neobişnuit, complicat de diferitele relaţii familiale la limita straniului. Majoritatea membrilor familiei are o personalitate fie extravagantă, fie înclinată spre ocultism, pe care am putea-o considera neobişnuită. Felul particular de a interacţiona cu cei trei veri ai săi, fraţii Piccolo, se manifestă, se pare, în Ghepardul şi Povestiri, de aceea relaţia lui cu aceştia este cu atât mai interesantă de urmărit. Gioacchino Lanza Tomasi, privilegiat de natura relaţiei familiale, asistă la multe dintre aceste întâlniri şi mărturiseşte: „Membrii familiei Piccolo păreau să trăiască într-o lume magică, alcătuită din aluzii culturale şi personale, un joc perpetuu de priviri pline de subînţeles, în care se distingeau deopotrivă Casimiro şi Lucio. […] În salon, Lucio se ghemuia într-un fotoliu şi era tratat de familie ca un copil: nu participa la discuţiile serioase, indiferent dacă erau despre administraţie, politică sau relaţii sociale. Nu era cooptat în discuţie decât atunci când se trecea, aşa cum se întâmpla de fapt întotdeauna, la latura vizionară; atunci, Lucio îşi putea da frâu liber şi putea interveni sub pretextul viziunii alegorice. Alegorii care, pe de altă parte, făceau să li se zbârlească părul celor aflaţi în preajmă” (p. 9). Personajele primeau un nume imaginar: Lampedusa era „Monstrul”, Gioacchino, „seducătorul băieţel”, magi, cavaleri, poetul şi alte porecle care predeterminau comportamentul personajului în cadrul reprezentaţiei. Jocurile, bârfa constantă despre obiceiurile sexuale se pare că răspundeau unor moravuri specifice anilor 1940-1960, unei clase sociale aproape indiferentă la ceea ce se petrecea în lume. „Locul de elecţie pentru aceste preocupări era, pentru personajele noastre, Clubul Bellini, în care aristocraţii se întâlneau şi îşi etalau farmecul” (p. 10). Numele clubului apare foarte des menţionat în scrisori, iar la membrii lui se face referire folosind termenul „bellinez”.

Excentricitatea fraţilor Piccolo face şi subiectul cuvântului înainte al lui Salvatore Nigro: „În primăvara anului 1967, o echipă de televiziune a descins la vila magică a familiei Piccolo, de la Capo d‘Orlando: acolo unde, cum spunea Montale, încă se mai auzea sunând cornul cavalerului Orlando. Cei trei fraţi Piccolo, veri ai lui Lampedusa, erau de o rafinată excentricitate. Visau să crească în grădina fermecată îngrijită de Agata Giovanna salamandre, zâne zburătoare, silfi, elfi, spiriduşi şi duhuri cu glugi de turtă dulce, gnomi şi alţi pitici: ar fi vrut să cultive ca pe flori, printre răsadurile înflorite şi unduitoare, bătute de vânturile dinspre mare. Lucio, poet şi «muzician», era «pe jumătate ocultist»: se întâlnea cu sufletele câinilor morţi care lătrau şi băteau la uşă, tot aşa cum Casimiro, pictorul, asculta fantomele vechilor magi cu coifuri ascuţite şi cu bagheta înstelată” (p. 13).

Cunoscând aceste informaţii despre interlocutorii lui Lampedusa şi privind conţinutul scrisorilor, ne dăm seama, de fapt, că, deşi sub pseudonimul Monstrul şi în ciuda faptului că autorul se referă la sine folosind întotdeauna persoana a treia singular, este extrem de raţional şi racordat la realitate, că poate oricând să facă parte din cele mai diverse lumi: exotismul familiei, snobismul societăţii londoneze, aristocraţia palermitană ori prizonier în gulagul unguresc. Este remarcabilă această flexibilitate şi capacitate de adaptare la orice situaţie, ceea ce va şi face din el un călător capabil de cele mai fine şi nealterate observaţii. O astfel de capacitate, de a rămâne fidel propriei persoane şi, în acelaşi timp, de a te adapta oricărui context, deci, de a nu te lăsa afectat de micile deranjuri contextuale, garantează surprinderea unei imagini de ansamblu obiective.

Epistolarul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa este unul vast şi a fost împărţit de critici în trei categorii importante: prima cuprinde scrisori redactate în limba franceză, adresate soţiei sale, a doua are corespondenţi italieni, principalii prieteni ai autorului, iar a treia, aceasta de faţă, se adresează verilor săi şi este fundamentală în înţelegerea operei şi a personalităţii lui Lampedusa. El păstrează apelativul „Monstrul”, acordat, se pare, de vărul mai mic, Lucio, căruia îi adaugă diferite conotaţii, cele mai multe autoironice, trădând un stil ludic şi o relaţie foarte strânsă cu fraţii Piccolo.

Între anii 1925 şi 1930, Monstrul călătoreşte singur şi pare că respectă, de fiecare dată, acelaşi traseu prin Europa. Fiul său îl defineşte ca fiind un călător singuratic care străbate Londra, Anglia şi Parisul „ca într-un soi de recunoaştere a locurilor literaturii şi totodată în căutarea unei mângâieri pentru singurătate” (idem). În fiecare vară, el respectă un itinerar aproape tipic: un sejur îndelung în Anglia, un scurt tur în Franţa şi Austria şi un sejur mai lung în Tirol. Dintre verii săi, Casimiro este cel care răspunde întotdeauna la scrisorile comune şi multe dintre ele sunt adresate în special lui. Stilul este întotdeauna ludic, cu jocuri de cuvinte şi trimiteri la experienţe personale, tachinări prieteneşti: „Monstrul alpin vă salută. A scris atâtea scrisori încât, adunate şi tipărite, ar putea alcătui un semnificativ volum in octavo. În ele, a fost spiritual, descriptiv, profund şi înţelept; şi a făcut să strălucească toate faţetele unei inteligenţe fără seamăn în Europa de azi. Asta, însă, fără a reuşi să stoarcă din pana voastră stearpă nici cea mai mică picătură de cerneală” (p. 105).

Din punctul de vedere al călătorului, traseele lampedusiene urmăresc în principal locuri care au tangenţe cu universul literaturii. Acordă cel mai mare spaţiu Londrei şi oraşelor adiacente, urmate de Franţa. Ca obiective turistice, este atras de catedrale şi arhitectura lor deosebită: „şi aici Domul domină totul, şi chiar pe timp de noapte volumul său enorm ocupă orizontul şi-l sanctifică. Strălucitor e însă ziua, cu vitraliile sale care-i sunt glorie fără pereche; rămase intacte încă din secolul al XII-lea, scăpate, printr-un evident miracol, furiei iconoclaste a soldaţilor lui Cromwell, continuă să confere un ce magic aerului, orice altă lumină care nu trece prin culorile lor cât se poate de pământeşti părând întunecată. […] Acum înţelege Monstrul de ce Anglia, despre care prostimea crede că se ocupă doar cu vânzarea de cărbune şi lansarea corăbiilor la apă, a dat cei mai sublimi poeţi lirici din literatura europeană” (p. 61).

Din punctul de vedere al cunoaşterii antropologice, cele mai importante pasaje abordează manifestările societăţii burgheze, cluburile londoneze cu seturile lor de reguli pline de snobism, viaţa mondenă, relaţiile cu outsiderii, evenimentele artistice, cultura gastronomică etc. Numeroasele paralele cu astfel de instituţii italiene nu fac decât să sublinieze diferenţele culturale: „Spre deosebire de subspecia sa palermitană, belliniazul londonez e întotdeauna spălat şi bărbierit cu grijă. Bătrâni generali în rezervă, rozalii şi cu părul nins, purtând ghetre; lorzi uscăţivi, cu nasul mare şi garoafă roşie la butonieră, deputaţi care mestecă ţigara de foi şi o scuipă în focul dezbaterii. […] Politeţe fără margini” (pp. 50-51). Astfel de remarci insolente arată încă o dată dispreţul faţă de aşa-zisa burghezie italiană pe care o ironizează cu orice ocazie: „nobilimea siciliană, o colivie de maimuţe care-şi arată cu neruşinare şezutul înroşit, şi de pisici care joacă rolul unor tigri regali; Clubul Bellini, un castel de «spirite» care se vor «măreţe», dar sunt doar meschine şi jalnice” (p. 22). Îndrăgostit, se pare, de astfel de cluburi, descrie cu minuţiozitate designul interior şi interacţiunile în astfel de medii unde, deşi nu este la fel de înstărit, este întâmpinat mereu cu multă politeţe: „Monstrul e obosit acum. În scurt timp trebuie să se îmbrace pentru a merge la ambasadă, unde e întotdeauna primit, trebuie spus, cu cele mai mari onoruri şi condus de E. S. la plecare până la uşa de la stradă” (p. 57). Profită de toate invitaţiile la evenimente, călătoria sa nu este una turistică, el gustă din viaţa unei clase sociale pe care o admiră din postura autorului fascinat de tablouri şi personaje cu atât mai mult cu cât este şi autentică. El împărtăşeşte verilor atât de detaliat, de parcă ar regiza o scenă de film, ca cele pe care le savurează cu mare poftă în cinematografe. „După două zile petrecute la Oxford, răpit în cele mai înalte sfere şi (trebuie spus) cazat cu fast şi hrănit din belşug la Randolph Hotel, la ora 7 seara, Monstrul s-a cufundat iarăşi, fericit, în Londra, ca o balenă în ocean. Iar la 8 a ieşit din nou din hotelul lui, spălat, sclipitor şi călcat, cu un «frack» curat chiar dacă nu impecabil, şi s-a dus să cineze la Ritz, lux pe care şi-l permite din când în când, fiindcă îi plac mâncărurile alese şi spatele gol al femeilor în lumina difuză” (p. 84). Când nu socializează, caută petece de natură: „a străbătut sub lună crângurile care mărginesc râul umflat şi totuşi domol, aşteptându-se ca-n orice clipă să se ivească spiriduşi, spirite hazlii precum Puck sau fermecătoare vânătoriţe precum nemuritoarea Rosalinda” (pp. 82-83).

Celelalte destinaţii nu se ridică la acelaşi nivel de aşteptări în ceea ce priveşte interacţiunile sociale şi se concentrează în primul rând pe elemente arhitecturale, pe care le observă în lungile sale plimbări prin oraşe. Oricum ar fi, Monstrul rămâne un călător curios să vadă dincolo de traseele obişnuite, care „deţine cheile” oraşului, fiindcă şi-a luat în serios rolul de explorator.