Un autor prolific, dar şi o personalitate extrem de versatilă şi prezentă pe scena publicisticii culturale româneşti, Mirel Bănică este pasionat de călătorie, domeniu inerent, practic, formării şi orientărilor sale către ştiinţele sociale. Specializat în socioantropologia religiei ortodoxe, sociologia memoriei şi antropologia mediilor virtuale, scriitorul lasă să se întrevadă cu generozitate semnalmentele acestor preocupări în ultimul său jurnal de călătorie – Prin România. Carnete de drum. Văzând în călătorie „o formă de cunoaştere”, decide să facă turul României timp de o lună şi jumătate, acum la mai bine de treizeci de ani de la căderea regimului comunist, pentru a cădea la pace cu nevoia interioară de a încheia, parcă, un capitol din viaţa sa, de care rămăsese legat printr-un fir incert al memoriei: „Am răspuns şi chemării unei memorii familiale, generaţionale şi sentimentale” (p. 7). Astfel, călătoria pare să aibă propriile legi şi propriul suflet şi-l poartă pe călătorul nostru acolo unde există elemente ce vor contribui la înţelegerea mai profundă a unor comportamente şi a motivaţiilor din spatele lor, la cuprinderea mai largă a ceea ce înseamnă spiritul românesc, ţinând cont mai ales de factorii care l-au determinat să fie aşa cum este el în prezent.

În turul de patruzeci şi cinci de zile, din lunile iulie şi august 2019, Mirel Bănică parcurge 3.350 de kilometri la volanul maşinii sale, având un traseu liber, dar care bifează oraşe importante din toate colţurile ţării: „mi-am lăsat o anumită libertate, am încercat să construiesc eu călătoria, şi nu invers” (p. 9). Evită cu hotărâre să scrie despre Bucureşti: „Acest oraş este România alternativă sau absolută, are toate calităţile şi toate defectele noastre naţionale exacerbate, deformate” (idem). Nu merge în România rurală, ci încearcă să ia pulsul urban, astfel încât periplul este cât se poate de mobil şi viu. Dacă iniţial porneşte la drum cu dorinţa de a scrie o carte de călătorie despre memoria şi urmele comunismului, impuls ce se vede cel mai bine din faptul că vizitează cu orice ocazie muzee dedicate comunismului, descoperă treptat că „voiajul interior, călătoria în călătorie, era mai puternic” decât îşi imaginase la început, când îşi fixează nişte mijloace clare de abordare şi înregistrare a traseului, specifice etnografiei: carnetul de notiţe, reportofonul şi aparatul de fotografiat. Rezistă însă impulsului şi formării profesionale de a interpreta cele văzute şi rămâne în sfera literaturii de călătorie, astfel încât jurnalul ni se prezintă sub forma unui carnet de drum prin care avem ocazia de a vedea panoramic România actuală.

Muzeele şi pieţele sunt constantele oraşelor vizitate, ca doi poli pe o linie a timpului: unul care este orientat spre trecut şi care strânge la un loc artefactele unei perioade ce a conturat parte din spiritul şi mentalitatea localnicilor, iar altul ancorat în prezent, aflat în permanentă metamorfozare, care surprinde sufletul actual al locului. Dintre muzee, la nivel subiectiv, cel mai mare impact pare să-l aibă Muzeul Consumatorului Comunist din Timişoara. Deşi o adunătură de lucruri cât se poate de kitsch specifice unei locuinţe din perioada totalitară, obiectele se coagulează într-un subtil joc al memoriei şi impresionează, în primul rând, vizitatorul care nu vede pentru prima oară redute ale consumerismului comunist, care a avut o experienţă directă cu acestea. Autorul oferă o perspectivă ce nu se opreşte doar la nivel subiectiv, în care ridică întrebări de raportare la o astfel de memorie – cum să împaci această nostalgie „trendy”, hilară chiar, la mai bine de treizeci de ani de la căderea regimului, cu o amintire a comunismului dur, cu victime şi călăi, subliniată de prezenţa Memorialului Sighet? Notează în paralel reacţiile tinerilor aflaţi în imediata apropiere, amuzaţi de exclamaţiile vesele ale părinţilor, concluzionând că „nu înţeleg rostul şi utilitatea exponatelor, nu se identifică cu ele. Nu au «comunicarea» tactilă şi emoţională pe care ţi-o dă nostalgia. Sunt doar piese de muzeu, ce-i drept, curioase, dar nimic altceva” (p. 223).

Pieţele, pe de altă parte, sunt un organism viu care oferă informaţii generoase despre specificul local, despre modul de interacţiune al oamenilor, despre moştenirea culturală în care s-au format şi modul lor de raportare la prezent. Piaţa din provincie este locul unde vechiul coexistă cu noul, iar acest lucru este vizibil fără mare efort, un spaţiu de trecere pentru cumpărători şi unul fix pentru negustorii care-şi petrec acolo, în acel du-te-vino, poate chiar şi jumătate din viaţă. Se vorbeşte mult despre o antropologie a acestor spaţii liminale, în care accentul cade pe trecător, dar nu suficient pe componenta statică a acestora, în care comercianţii, de exemplu, construiesc o pseudo-societate proprie, în care există niveluri de ierarhie, relaţii în cadrul propriului grup şi relaţii în afara acestuia, fie cu clienţii, fie cu furnizorii, asocieri, conflicte ş.a.m.d. Cum se raportează pieţarii de provincie la aspectul cerere-ofertă, la politicile menite să le organizeze existenţa comercială, la influenţa şi efectele directe ale supermodernităţii? Ce spune atitudinea lor de vânzare despre specificul locului în care se află? Din opririle în pieţele româneşti făcute de Mirel Bănică, putem să ne dăm seama că niciuna nu seamănă cu alta şi că au capacitatea de a capta spiritul zonei geo-culturale în care se află. Prezentul se împleteşte cu urme ale trecutului: „un adevărat dozator TEC din anii 1990, unealta de pionierat a capitalismului românesc, târnăcopul economiei de piaţă, care a supravieţuit tocmai… într-o piaţă. Sunt propuse mai multe arome: cola, căpşuni, fragi, fructe de pădure (sic!). Aleg ultima variantă, iar vânzătoarea îmi întinde cu hotărâre paharul, după ce a amestecat conţinutul cu o baghetă de sticlă, scoţând un zgomot aproape muzical. Ceea ce mă surprinde este că are exact aceleaşi gesturi ca vânzătoarele de acum un sfert de secol, nimic nu s-a schimbat” (pp. 147-148). Minorităţile luptă cu propriile probleme de conservare, să-şi păstreze locul care până acum era mai clar definit: „Într-un colţ găsesc, mai mult din întâmplare, o mână de basarabeni. Ultimii supravieţuitori, ultimii mohicani ai anilor 1990, ai comerţului de frontieră” (p. 149). În această ordine de idei, pieţele se dovedesc a fi un loc într-atât de pestriţ, încât oferă o sursă bogată de informaţii în legătură cu numeroase aspecte ce ţin de înţelegerea unei culturi.

În măsura în care este posibil, favorizat şi de o familiaritate mai mare cu unele dintre locuri, autorul încearcă să facă o comparaţie între cum obişnuia să fie şi cum s-a schimbat un oraş. În cazul Mangaliei, face chiar o listă punctuală de elemente, dar observă şi cum reuşesc să convieţuiască mai multe etnii într-un spaţiu restrâns şi cum îşi duc mai departe tradiţiile şi obiceiurile. Întâlneşte ultima negustoreasă basarabeană din piaţă ori narează despre Kureş, luptele tătăreşti care se organizează şi acum cu spectatori şi premii în oi, ce se mai practică doar în Crimeea, Turcia şi fostele republici sovietice. Deşi unită şi destul de închisă, comunitatea tătărească din Mangalia trece şi ea prin transformări în pas cu vremea: „Tătarii, bărbaţi şi femei deopotrivă, sunt cu toţii extrem de…«laici», dezinvolţi, singurul lucru care îi scoate în evidenţă este faciesul asiatic caracteristic, minunaţii lor ochi sub formă de migdală. Se cunosc toţi între ei, se salută călduros. Limba tătărească este utilizată doar în scurte formule de bun venit, restul conversaţiei se poartă în limba română” (p. 60).

Mirel Bănică trece ca un observator discret, se poziţionează într-un loc din care poate să-şi ia notiţe fără să intervină în desfăşurarea vreunui ritual, priveşte de pe margine şi înregistrează neîncetat tot ce poate să surprindă în jurul lui. Nu face judecăţi de valoare şi nu se aventurează să clasifice, deşi pregătirea academică i-ar permite să procedeze aşa. Ţine cu tot dinadinsul să facă literatură, literatură de călătorie în propria ţară, pe care, ne dăm seama în urma acestei lecturi, nu am privit-o niciodată aşa în ansamblu şi, poate, dacă ne orientăm doar spre fragmente şi nu le punem laolaltă pe aceeaşi masă, nici măcar nu ne putem da seama de diversitatea ei. De aceea, deşi are o mică întrerupere, din cauză că-şi pierde actele, pentru autor este important ca această călătorie să se desfăşoare dintr-o bucată: „orice călătorie implică o continuitate, un ritm, chiar intrarea într-o stare de «transă» existenţială, o trezire şi o stimulare a simţurilor pentru a capta esenţialul voiajului” (p. 167).

Din perspectivă critică, pot spune că Mirel Bănică este pătruns de spiritul voiajului, că surprinde cu determinare destul din farmecul naţional şi că ridică la fileu nişte probleme prea puţin abordate în literatura de specialitate. Mă bucură faptul că acest jurnal nu se orientează, ca multe altele, spre mediul rural, abordat de prea multe ori din perspective predeterminate – fie lăudându-i-se frumuseţea idilică şi farmecul tradiţiilor, fie deplângându-i-se sărăcia şi dificultatea în a progresa. Prin faptul că se foloseşte de instrumente specifice etnografiei, descrierile acestui carnet de drum par foarte vii, autentice şi obiective, în ciuda a ceea ce îşi propune autorul însuşi. În măsura în care cea mai mare parte din populaţia României este comasată la oraş, aceasta reprezentând acea parte mai vociferantă şi mai vizibilă şi spre care oamenii de la sate migrează, cred cu tărie în necesitatea ca literatura de specialitate să abordeze mai mult o tematică urbană pentru a putea surprinde spiritul naţional al prezentului.