O latură prea puţin explorată în bibliografia bogziană este cea a reportajului literar. În Dicţionarul general al literaturii române, Geo Bogza este considerat creatorul acestui gen epic, un deschizător de drumuri într-o direcţie care îi subliniază „o viziune estetică a realităţii”, dar şi „personalitatea sa solemnă şi patetică, veşnic uimită şi sensibilă la «frumuseţe şi grandoare», aplecată asupra realităţii imediate, dar percepută din «perspectiva lui Sirius», păşind prin mizeria lumii înconjurătoare, dar cu capul în cerurile sublime” (Dicţionarul general al literaturii române, A/B, p. 582). Este autorul primelor reportaje de călătorie, care se numără printre cele mai semnificative scrieri din perioada interbelică, având în primul rând o mare valoare documentară. De-a lungul vieţii, el publică numeroase relatări de călătorie, precum: Ţări de piatră, de foc şi pământ (1939), Cartea Oltului (1946), Ţara de piatră. Confesiune despre vitregia naturii şi a istoriei (1946), Oameni şi cărbuni în Valea Jiului (1947), Trei călătorii în inima ţării (1951), Meridiane sovietice (1953), Tăbăcarii şi lumea petrolului (1957), Privelişti şi sentimente (1972), Spania în inima şi conştiinţa mea (1981); Basarabia, ţară de pământ (1991), lucrări care s-au republicat în ediţii multiple, cu diverse adăugiri. Dintre acestea, cred că cea mai multă atenţie o primeşte Cartea Oltului, care depăşeşte cu mult caracterul de monografie a unui râu şi care reuşeşte „descrierea geografică a unei naţiuni” (idem: p. 583).

Basarabia, ţară de pământ (1991) reprezintă republicarea celei de-a treia părţi din volumul Ţări de piatră, de foc şi pământ (1939), receptat ca „una dintre culmile prozei româneşti din perioada interbelică”. Din această perspectivă, G. Călinescu îl descrie pe Geo Bogza, în Istoria literaturii române... astfel: „Autorul procedează ca un fotograf de artă, şi deci ca un scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere şi depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile. Talentul său în acest gen e mare”. Încă din titlul acestui mic reportaj putem deduce că nota dominantă cu care Bogza identifică Basarabia este una minerală, de pământ. Acesta este, de altfel, şi elementul care are primul impact cu efecte estetice asupra călătorului, un impact atât de puternic încât el ştie că acesta este firul pe care trebuie să meargă pentru a săpa cât mai adânc în conştiinţa poporului.

Culoarea şi consistenţa sa sunt manifestări simbolice pentru percepţia diferitelor aspecte ce ţin de specificul local, nivelul de trai, obiceiuri şi tradiţii. Huma este materialul în care sufletul Basarabiei îşi lasă amprentele pentru cei care sunt atenţi să vadă.

Basarabia lui Geo Bogza începe în comuna Corjeuţi, judeţul Hotin, cu un ritual al morţii. El asistă la o înmormântare pe care o defineşte drept ciudată, fiindcă mortul este condus pe ultimul drum într-o sanie trasă de boi, la mijlocul lunii iunie. Potrivit obiceiului, sania mortuară nu este trasă numai pe zăpadă, ci în orice anotimp. Opintirea boilor, a singurei perechi de boi, păstrată special în sat pentru o astfel de ocazie, poate simboliza greutatea cu care rudele şi cunoscuţii se despart de o persoană dragă. Boii sunt cerberii în plan fizic, în ritualul de trecere spre dincolo: „Mortul e rupt de pe pământ, cu eforturi, cu şuvoaie de sudoare. El nu e lăsat să alunece cu uşurinţă spre lăcaşul de veci, înainte de a ajunge acolo, pământul îl mai ţine strâns ca un cleşte la suprafaţa lui, iar boii trebuie să-l rupă de pe pământ şi din viaţă” (Bogza, 1991: p. 10). Obiceiul aminteşte de momentul în care, în gospodăriile olteneşti, sicriul, înainte de a fi scos definitiv din casă, este tras de rude de trei ori înapoi, ca semn al greutăţii de a se despărţi de defunct. Sau de focul indian purificator, atunci când morţii sunt incineraţi înainte de a-şi găsi liniştea pe veci. Obiceiul este în totală opoziţie cu ritualul, tot indian, al scufundării trupului în apa Gangelui a persoanelor privilegiate spiritual. În Basarabia, autorul identifică pământul cu murdăria de tot felul: „Murdăria fertilă a pământurilor şi a pântecelor de femeie, murdăria noroaielor şi a apelor pline de nămol, murdăria şuvoaielor de sudoare, izvorând din trupurile oamenilor care se încordează şi se istovesc, şi atunci când trag brazda cu plugul, şi atunci când îşi duc morţii la groapă. Toamna, când nămoalele se fac mari, mortul primeşte, în drum spre cimitir, o ultimă baie, în nămolul lor fertil, din care s-a iscat şi şi-a scos, atât cât a trăit, pâinea neagră a vieţii basarabene” (p. 11).

Pământul nu este numai locul în care omul se întoarce la sfârşitul zilelor, ci este elementul din care este plămădit şi cu care se manifestă într-o simbioză continuă. Basarabeanul, prin tot ce îl înconjoară şi face cu mâna sa, este o prelungire a argilei. Dacă în alte locuri betonul ia locul pământului, casele tencuite, străzile pietruite anunţă civilizaţia, aici totul este din humă sau are culoarea ei: „Viaţa începea ici să se apropie, să se amestece tot mai mult cu pământul, să fie una cu el, de-a valma, nedespărţită, ca în alte părţi, de născocirile civilizaţiei. Oameni de pământ, în case de pământ, pe drumuri de pământ. Pământ pur, humă arabilă, materie unică. Pământ şi numai pământ. Nici lemnul, nici fierul, nici piatra n-au venit să se aşeze între el şi oameni, să-i despartă vreo clipă, să creeze vreun element străin, de civilizaţie. De la un capăt la altul, nu e decât pământul, care îşi întinde pretutindeni domnia elementară” (p. 14). Contactul oamenilor cu pământul nu este superficial, fiindcă ei se scufundă în nămoalele lui şi îi aparţin în profunzime. Când acesta prinde culoare, sub forma dealurilor şi văilor verzi sau a drumurilor şerpuite, a caselor de lut, cu acoperişuri galbene de stuf, şi este privit de la mare depărtare, dintr-un aeroplan, de exemplu, pare că radiază de curăţenie, sănătate şi bogăţie. La Hotin, câmpiile pătrund în oraş, devenind o prezenţă neaşteptată şi stranie ce creează sentimentul de pustietate. Oamenii care merg pe străzile oraşului sunt, de fapt, în contact direct cu o natură nefirească în acel loc, atât de nefirească încât senzaţia de singurătate este amplificată: „În orice punct al oraşului Hotin, impresia de pustiu şi de singurătate e mai mare chiar decât într-un câmp, sau într-o pădure. E, pentru că aici pustietatea câştigă în amploare, ca o armată de microbi care ar da peste un organism şi l-ar descompune, ca un ger de câteva zeci de grade care ar întâlni un trup şi l-ar îngheţa. Toţi oamenii din Hotin sunt victimele pustietăţii. Şi pustietatea se manifestă pe străzile oraşului cu o intensitate nemaiîntâlnită” (p. 28).

Apropiat naturii, lutul palpită de viaţă, este elementul hrănitor şi bogat în resurse. Cu cât se apropie mai mult de inima vreunui oraş, consistenţa sa se schimbă direct proporţional cu sărăcia şi murdăria oraşului. Cu cât mai degradantă e viaţa, cu atât mai adânc şi mai pestilenţial e nămolul. În anul 1934, majoritatea oraşelor de provincie basarabene au un aspect de târg, în ele sărăcia este extremă, iar locuitorii lor sunt urâţiţi de ea: „Cred că oamenii din târgurile basarabene sunt în dramele mărunte de fiecare zi, sau în cele câteva mai mari, ale vieţii, mult mai chinuiţi decât oamenii din capitală. E, în privinţa aceasta, deosebirea dintre trotuarule netede, asfaltate şi uliţele strâmbe, urâte, desfundate. Dacă fiii metropolei n-au timp pentru prea multe încurcături interioare, şi îşi fac un punct de onoare din a rezolva cât mai rapid problemele pe care li le pune viaţa, acei din provincia basarabeană par predestinaţi furunculelor şi buboaielor sufleteşti. Străzile din aceste târguri sunt pline de gropi, în care noroiul nu se usucă niciodată” (pp. 60-61). Pentru Bogza, „noroiul care nu se usucă niciodată”, „groapa cu apă stătută şi murdară” au corespondent în plan sufletesc. Mizeriei din afară îi corespunde chinul interior, incapacitatea de a ieşi din nămolul fizic duce la imposibilitatea unei dezvoltări sănătoase, armonioase a omului. Nămolul din târgurile basarabene reprezintă haosul, un alt fel de iad, o nebunie monstruoasă, instalată concret în această viaţă. „Se vede că sufletele oamenilor seamănă foarte mult cu străzile oraşului în care trăiesc” (p. 60), remarcă autorul în călătoria sa de la Hotin la Cetatea-Albă.

Cu cât călătoria se apropie de graniţa rusească, mizeria capătă o notă aparte, de vitalitate, de data aceasta. Influenţa sudului evidenţiază categoric „două feluri de a trece prin mizerie”: „În locul oamenilor haotici şi îngheţaţi de suflul rece al morţii, în locul uliţelor strâmbe şi de o tristeţe deznădăjduitoare, apar aceşti oameni grosolani, despre care am vorbit şi deşi rupţi de foame şi năclăiţi de murdărie, o puternică viaţă se desprinde din toate gesturile lor” (pp.71-72).

Acest reportaj de călătorie scurt, însă complex din o mulţime de perspective, readuce în atenţia cititorului o informaţie demult uitată, dar a cărei cunoaştere completează un spaţiu important în analiza de tip antropologic. Este, fără îndoială, de la prima lectură, explicaţia pentru care Geo Bogza nu numai că este considerat părintele reportajului literar românesc, deci un pionier, ci şi un maestru nedepăşit încă pe scena literară românească a acestei specii. Basarabia, ţară de pământ se remarcă prin profunzimea observaţiilor şi calitatea fotografică a descrierilor cu o valoare documentară căreia nu i s-a acordat suficientă atenţie. De aceea, readucerea acestei părţi consistente din bibliografia bogziană în atenţia publicului constituie un act de recuperare şi de cunoaştere a modurilor de evoluţie a individului din această parte de lume, dar şi o autoanaliză minuţioasă în raport cu alte geografii şi concepţii.