Pe Victor Pena l-am cunoscut ca poet, la seratele literare craiovene, şi trebuie să recunosc că aşteptam un debut în versuri, deşi ştiam că avea în perspectivă şi un proiect epic. Cred cu tărie că aceasta a fost o mutare inteligentă, nu din cauză că poezia lui nu merita să vadă prima lumina tiparului, fiindcă el scrie o poezie bună, autentică, ci pentru că prin debut îţi cam alegi modul în care vrei să fii văzut – ca poet sau ca romancier. Publicul este, în general, mai sceptic la eventualele treceri de la un gen la altul, mai ales dinspre poezie spre proză. Poate tot de aceea, noi, cei care îi ştim şi vocea lirică, am identificat cu uşurinţă fulgurantele intermezzo-uri prozo-poetice. Putregaiul lebedelor este un roman de stare, în care autorul se joacă mai mult cu forma şi pune accentul mai degrabă pe trăiri subtile, probleme specifice societăţii actuale ori factori emoţionali declanşatori de schimbare şi emancipare a perspectivei asupra lumii.

Datorită sau chiar în ciuda contextului, acesta este fără doar şi poate un debut în forţă. Ne-am fi aşteptat la şovăirile începutului, la o întindere limitată, la o naraţiune cel mult polarizată. Dar nu. Avem în faţă personaje feminine conturate complex, cu existenţe care se întretaie când şi când, dar care sunt unite prin aceeaşi condiţie – cea a femeii într-o societate predominant patriarhală. Nu acţiunea propriu-zisă a romanului este importantă aici, ci modul în care eroinele trec prin filtrul specific educaţiei şi experienţelor personale diferite întâmplări din cotidian.

Cititorului i se permite accesul în intimitatea celor trei universuri personale, să ia parte la o introspecţie de cele mai multe ori tulburătoare. „Sunt multe căi prin care poţi distruge pe cineva. Ea alesese tot ce-i fusese luat, iar camera dorită cu siguranţă o aştepta undeva în oraş. Vocea se aude tot mai aproape. Poate e doar o iluzie sau poate aşezată pe gresia din hol, fără să mai simtă răcoarea, citeşte.” Este doar unul dintre momentele de deplină autoreflexivitate ale doamnei Moscu, o femeie trecută de a doua tinereţe, forţată să se îngrijească de soţul acum imobilizat la pat. Deşi accentul cade pe perspectiva feminină, atunci când aceasta e schimbată este caracterizată de regret, un regret care acţionează ca un bici al dreptăţii, creat în apărarea protejatelor lui: „Păstrez pe gene sarea încăpăţânată să îmi iasă din sânge, să se depună pe fiecare firicel abandonat şi el de corpul care l-a creat. Aş putea completa cu faţa dezgustată a soţiei, atunci când mă întoarce într-o parte. Fruntea mi se lipeşte de saltea, lăsându-mă fără usturimea transformată în speranţa că voi umbla din nou şi din nou şi din nou. Aud bucata de bumbac înmuiată în apă, stoarsă, înmuiată, trecută peste mine, apoi înmuiată, stoarsă. […] Fără să vreau am devenit jucăria soţiei mele”.

Toate aceste stări se manifestă în paralel cu traversarea unor personaje surpriză, din lumea spiritelor. Spectrul Catrinei, călare pe un cal alb, condus de căpăstru de un bătrân croitor, m-a dus cu gândul la Casa spiritelor a lui Isabel Allende. Această triadă, venită din alte vremuri, se plimbă printre locuitorii oraşului modern. Un curcubeu are puterea de a o întrupa temporar pe Catrina, care spera la o a doua şansă, aşa cum ea sugerează că ar fi avut-o şi Irina, acum capabilă să vadă spiritele. Catrina este personificarea purităţii feminine, uşurătatea spectrului este delicateţea spiritului. Calul alb este libertatea de care ea poate dispune, dar este controlată de spectrul bărbatului care croieşte: „Fantoma croitorului, deşi trecea cu uşurinţă prin ziduri, se prinse de gâtul calului şi inimile li se făcură una.[…] Se îndepărtă cu croitorul de gât, iar în urma lui niciun mort”. Libertatea se suprapune deci cu inima bărbatului şi, în felul acesta, nu mai lasă „niciun mort”, nicio amprentă a spiritului ei.

Ar trebui să vorbesc şi despre camera cu porumbei şi mai ales despre lebedele care dau titlul romanului. Ele, sau însuşiri ale lor, apar când şi când, având calitatea de a lega poveştile, însă nu au nicio contribuţie în prim-plan. Pare că întrupează o dimensiune a spiritului care stă să izbucnească în situaţii copleşitoare: „O lebădă în căutarea câtorva maci, aşezaţi mai târziu într-o găleată, pe scări. Cu aripile strânse pe spate, ar trece pe lângă picioarele oamenilor veniţi la înmormântare, ar merge cu gâtul ridicat, ca o barcă prinsă în curentul unui lac înconjurat de sălcii”.

În încheiere, Victor Pena surprinde prin capacitatea de analiză, descrierea fluentă care angajează toate simţurile şi transmite emoţii puternice. El construieşte personaje cu trăsături distinctive, cărora le dă viaţă în principal prin intermediul gândurilor lor, explorând diferite dileme umane. Specifică vocii lui mi s-a părut uşurinţa cu care face trecerea de la realism la un imaginar poetic şi, din nou, la realism, or tocmai asta mi se pare promiţător – posibilitatea de a identifica acele elemente stilistice autentice încă de la debut.