– Esenţial, din două perspective. Scriitorul în raport cu cetatea, şi scriitorul în raport cu sine însuşi. Cum poţi înţelege lumea fiind absent din cetate?! Desigur, există şi scriitorul rupt de lume, dar cred că scriitorul poate fi un canal important de înţelegere a lumii, de decriptare, cititorul cifrului. Lumea este astfel construită astăzi încât prezenţa e şi o formă de responsabilitate, cred, faţă de tine însuţi, faţă de ceilalţi. Prezenţa, fie doar prin lucruri mici, paşi mici, poate fi fundamentală în cetate. Dacă ar fi să ne gândim la deruta morală, socială şi politică în care se află România, înţelegi cât de necesare sunt reperele morale.

– Nu aş numi-o trădare. Mai degrabă aş pune lumina pe lipsa simţului moral la nivelul societăţii pe de-a întregul ei. Pentru că acesta cred că a fost procesul prin care, finalmente, tot mai des în spaţiul public se vorbeşte despre „trădarea intelectualilor”, dar de fapt această părăsire a spaţiului public e un efect. Discursul public al intelectualului public a ajuns la un moment dat să sune în gol, să se risipească în vid pentru că societatea a eşuat. Sunt multe cauze ale acestui efect devastator, o societate cu un simţ moral atât de scăzut spre inexistent e suma trădărilor tuturor, a compromisurilor tuturor, a tăcerii, a închisului ochilor, a micii corupţii, a lui o mână spală pe alta, a lui nu ai ce să faci, toţi sunt la fel, a politicii nu mă interesează. Dar politica ia hotărârile pentru viaţa ta, cea legată de străzi, spitale, şcoli, taxe, birocraţia care sufocă o ţară, furtul oficializat şi instituţionalizat. Aşadar, efectul aceasta – părăsirea spaţiului public, a venit cumva firesc. Cât timp să vorbeşti de la tribuna publică dacă vorbele tale nu au efect? Societatea şi-a furat practic căciula. Discursul public despre morală, despre etică, despre deontologie, despre principii, nu a prins şi nu prinde în spaţiul public. Dimpotrivă, e ridiculizat, ironizat. Şi există şi o explicaţie, cel puţin una. Spaţiul public e vitrina pe care o vede toată lumea, mai ales pentru o societate precum cea românească, încă defazată, cu 30 de ani de cursă nebună pentru îmbogăţire prin orice mijloace, cu aruncarea în derizoriu a orice este moral/ etic, cu o societate care s-a hrănit cu televiziune, televiziunea continuând să fie principal mijloc de vulgarizare publică agresivă, în lipsa oricărui bun simţ, a valorilor. Politicienii şi trusturile de televiziune au picurat, vreme de 30 de ani, otrava asta – îmbogăţire, tabloidizare, vulgarizare, relativizare a orice. Cum Statul nu a opus nimic acestui dezmăţ – Educaţia şi Cultura sunt cele mai puternice contraponderi, statele civilizate fac din aceşti piloni domenii de strategie naţională/ siguranţă naţională, iată că spaţiul public a fost complet capturat. Aşa că aş spune că mai corect ar fi să vorbim despre trădarea societăţii pe de-a întregul ei. Altfel, da, putem face din intelectualii publici ţapi ispăşitori, ei sunt de vină, ei au trădat, ei au părăsit spaţiul public. (Auto)justificare comodă.

– Supra-expunerea şi tonele de informaţii sunt marile provocări ale vremurilor pe care le trăim. E complicat şi dificil să gestionezi o cantitate uriaşă de informaţie. Ea te găseşte chiar dacă te iluzionezi că te protejezi, că scapi din capcană. Cum „lupţi” cu aşa ceva? Te antrenezi în timp, înveţi să distilezi, să elimini ce nu ai nevoie. Poţi naviga în siguranţă însă doar dacă dublezi asta cu educaţie, cultură, altfel eşti pradă. O pradă sigură. E complicat pentru că trăim într-o lume sufocată de informaţie, iar efectele unei astfel de suprasaturări sunt, de fapt, extrem de perverse. Pentru că suprasaturarea asta duce la un fel de anestezie „socială”, o anestezie a simţurilor, ba chiar morală, politică, socială, umană până la urmă. O lume desensibilizată şi desacralizată.

– Nostalgia e refugiul oricui. Vine şi cu vârsta, dar mai ales e accentuată de societatea în care trăim. Repet, ştiu, dar asta e marea noastră durere: o societate amorală, în derivă, anesteziată, sălbatică. Nu sunt atât de naivă încât să fac un tablou romantic al trecutului, asta dacă ar fi să vorbim din punct de vedere politic/ social. Dar ceva într-adevăr s-a pierdut, şi anume speranţa societăii că e posibil ca printr-un efort general să ne scuturăm de toate, să punem la locul lor lucruri pierdute precum cinstea, onoarea, bunul simţ, generozitatea, solidaritatea. E înfricoşător procesul îndelung prin care am relativizat şi acceptat ca pe un fapt normal corupţia. Mica-foarte mica corupţie, cea din jurul nostru, şi marea corupţie. Sunt surprinzătoare, poate da, poate nu, lipsa la nivelul întregii societăţi a instinctului care îţi dă alerte interioare când primejdia se apropie de tine – precum corupţia care a distrus fibra morală a societăţii pe de-a întregul ei – şi lipsa instinctului de respingere. Şi dacă ar fi să exemplific ceea ce am spus în ultima propoziţie m-aş referi la Educaţie. Profesorul, de la orice nivel, a văzut dezastrul cum se instalează. Iar dezastrul nu a fost oprit. Nimeni nu a vrut să îl oprească, nimeni nu a pus umărul să stea împotriva distrugerii, dimpotrivă, au ajutat la distrugere. Încercările de reformă s-au lovit de rezistenţa sistemului, ceea ce e terifiant ca gând al înţelegerii procesului de destructurare a Educaţiei din interior. Instinctul nu a funcţionat? Sau a funcţionat doar pe plan personal ştiind perfect că părăseşti corabia. Şi asta se poate extinde în orice domeniu. Ne lipseşte şi exerciţiul admiraţiei. Am devenit gregari şi isterici. Reacţionăm umoral, ne lipseşte respectul minimal pentru aproapele nostru. Nu vrem să admirăm pe nimeni. E o dorinţă violentă la nivelul societăţii de a demola orice, pe oricine. E un fel de ură de sine care poate vine din iraţionalul care ne arată oglinda a ceea ce am devenit şi nu ne place.

– Ce e scrisul, întrebarea asta pentru care fiecare are un răspuns personal, intim. Scrisul l-aş pune în raport direct cu cititul. Nu se poate unul fără celălalt. Poate e filtrul de înţelegere a lumii, altfel ai umbla năuc neştiind pe ce lume eşti. Din ce porneşte? Din această nevoie fundamentală de înţelegere. Poezia este, cred/ simt, forma de înţelegere cea mai intimă, tulburătoare a resorturilor lumii ăsteia, e intuiţia ei, a lumii, a adevărurilor. Însă de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre asta am sentimentul că spun prostii, că oricum ai pune într-o frază relaţia ta cu/ de înţelegerea/ încercarea de înţelegere a lumii prin limbajul poeziei nu reuşeşti, de fapt, să surprinzi adevărul, că rişti să baţi câmpii, că vorbeşti de fapt în limba ta personală pe care o ai cu poezia/ textul. Pentru că adevărul despre lucrurile astea – viaţă, moarte, poezie, iubire – puse în cuvinte pot părea stângăcii. Stângăcii tulburătoare, ca şi cum adevărul ar fi fulgurant, greu de prins cu totul.

– Ca pe fiecare, pandemia m-a vulnerabilizat. Relaţia mea cu lumea, cu mine, cu cei din jurul meu, cred, pentru fiecare a fost/ este o vulnerabilizare, o fragilizare. Nu avem încă distanţa necesară pentru a înţelege impactul/ consecinţele, dar cu certitudine schimbarea s-a produs.

– E ca şi cum ţi-ai părăsit o felie importantă din viaţă. E un fel de „after”, privind înapoi cu nostalgie, cu regret. Ca şi cum ai vedea filmul unei alte vieţi, alt fel de a fi, alt fel de a te raporta la lume/ la ceilalţi. Cel mai mult cred că mi-a lipsit interacţiunea. Emoţia întâlnirii, chiar a banalelor întâlniri. Lucrurile simple. Cultural, mi-a lipsit şi îmi lipseşte felul acela de trăi cultural – întâlniri, lansări, evenimente, spectacole, filme, oameni, discuţii, revederi.

– Am superstiţia scriitorului, căpătată în timp. Să nu vorbeşti explicit despre ce ai de gând să scrii. Abia la un moment dat, când urneşti căruţa. Izolarea m-a „ajutat” să termin un roman, şi anume Ultimul an cu Ceauşescu. Chiar ultimul an, cu tot ce a însemnat acel an, Europa Liberă... în 1989, peste 70% din populaţia de peste 15 ani asculta postul interzis. Ultimul an cu cozile, frigul, foamea, frica, Revoluţia de la Timişoara, frontieriştii, arestarea, toate poveştile care erau dictatura. Am scris romanul acesta probabil nu doar pentru că era totul depozitat în sertarele memoriei, ci, mai degrabă, dintr-un fel de exasperare a ultimilor ani când auzeai/ auzi tot mai halucinant că de fapt era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Această „nebunie” cultivată de politicieni, de sondajele de opinie, această privire edulcorată asupra trecutului care nu a fost deloc grădina paradisului în care eram protejaţi de nebunia capitalismului sălbatic. Că ne-a ieşit prost povestea cu democraţia este din cauză că am făcut Revoluţia pe jumătate, că nu am dus nimic până la capăt după acel decembrie însângerat din 1989, că pur şi simplu nu a mai contat faptul că cei care ne conduc sunt cei care, de fapt, au mâinile pătate de sânge. Avem, de fapt, ceea ce ne-am aşternut.