Se naşte în familia fostului revoluţionar-ocnaş Ivan Petrovici Iuvaciov, deportat pe peninsula Sahalin şi care era preocupat de filosofia religiei. Avea să-i cunoască personal pe Anton Cehov, Lev Tostoi, Maksimilian Voloşin.
În anii 1915-1918 (după alte date, în 1917-1918), Daniil Iuvaciov, alias Harms, studiază în şcoala germană privilegiată Sfântul Petru (St. Petri-Schule), iar în perioada 1922-1924 urmează o şcoală de muncă, pentru ca din 1924 să frecventeze Şcoala electromecanică din Leningrad, însă fără a o absolvi. Aproximativ în perioada 1921-1922 îşi alege pseudonimul Harms, pentru elucidarea originii căruia exegeţii înaintând câteva versiuni, presupunând izvoare engleze, germane, franceze, ba ajungând chiar la ebraică şi sanscrită.
În anii 1924-1926 Hrams începe să participe la viaţa literară din Leningrad, citind din versurile sale, dar şi ale altor poeţi, în diferite localuri. Intră în Ordinul transraţionaliştilor, întemeiat de Aleksandr Tufanov. În martie 1926 devine membru al Uniunii Poeţilor din Întreaga Rusie. Este organizatorul câtorva asociaţii literare (Flancul stâng, Academia clasicilor de stânga), pentru ca în toamna anului 1926 grupul de scriitori din care făcea parte să instituie OBERIU (Asociaţia Artei Reale), activitatea căruia a culminat în seara zilei de 24 ianuarie 1928, când a fost jucată şi piesa lui Harms Elizaveta Bam. De aici încolo urmează cenzura şi restricţiile, astfel că scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele, deoarece nu i le-ar fi publicat nimeni, presa şi instituţiile editoriale fiind aservite puterii oficiale bolşevice. Poetul mai poate colabora doar la unele reviste pentru copii: Cij (Scatiul), Ioj (Ariciul), sau Sverciok (Licuriciul).
Pentru activitatea sa literară nonconformistă Daniil Harms a fost arestat pentru prima oară în anul 1931. În decembrie 1934 este arestat din nou, fiind acuzat de propagandă antisovietică şi condamnat la trei ani de lagăr (în sentinţă este folosită noţiunea lagăr de concentrare), dar în anul următor verdictul este comutat prin deportare, poetul pomenindu-se în oraşul Kursk. În 1937, în urma publicării poemului Omul a ieşit din casă cu o bâtă şi un sac, Harms nu mai are acces nici la revistele pentru copii, încât împreună cu soţia sunt pândiţi de riscul de a muri de foame. În ziua de 23 august 1941 este arestat a treia oară în urma unui denunţ, incriminându-i-se atitudine capitulardă faţă de războiul în care se afla URSS. În cazier sunt reproduse şi următoarele cuvinte ale lui Harms: Uniunea Sovietică a pierdut războiul chiar din prima zi a acestuia. Leningradul sau va fi blocat şi noi vom muri de foame, sau va fi bombardat fără să rămână piatră pe piatră
Întregul proletariat trebuie nimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îi voi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte. Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurile armatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat. Harms mai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front sunt expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală, simulează demenţa; tribunalul militar decide ca deţinutul Daniil Harms să fie izolat în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.
În urma demersurilor surorii sale E. Griţina, Procuratura Generală îl recunoaşte nevinovat pe Daniil Harms, reabilitându-l post-mortem.
Din fericire, spre deosebire de arhivele altor colegi de OBERIU (A. Vvedenski, N. Oleinikov
), cea a lui Daniil Harms a fost salvată graţie lui Iakov Druskin care, împreună cu Marina Malici, ce-a de-a doua soţie a scriitorului, în anul 1942 au adunat manuscrisele şi le-au scos din casa care fusese bombardată.
* * *
Într-o clipită
eu am deschis o sută de cărţi
şi-n întreg şi pe părţi
dorind să aflu mijlocul prin care
să constat natura luminii
eu mergem pe grămăjoarele copilăriei
fără să văd arborele luminii
frânghia raţiunii mele
duduia pe cifre
ochii călătoreau pe rânduri scrise
adunând bolovanul sensurilor
de la umerii mei săreau uşoarele trestii
cu încântare îmi îndoiam coastele
peste revista vieţii grase
unde cocoarele utilizează pârghia lui Arhimede
scoţând găleţi de apă pentru pregătirea prânzului.
10.V.1931
OAIA
I
Se plimba oaia albă
rătăcea oaia albă
striga pe câmpul de lângă râu
chema mieii şi păsările mici
flutura cu mâna albă
în faţa mea sta prosternată
mă-ndemna să calc prin iarbă
iar prin iarbă fluturând din mână
tot umbla oaia cea albă
rătăcea oaia cea albă.
II
Ştii tu oare oaie albă
crezi tu oare oaie albă
că-n coroane lângă lespezi
stă una la fel ca tine?
De parcă eu cu tine-aş fi amic
susţin coroane luminoase
peste ele tu deasupra eu
iar mai sus e casa pe trei piloni
iar mai departe oaia albă
tot umblă oaia albă
III
Se tot plimbă oaia albă
din urmă-i umblă Capricornul
cu faţă mare printre sfinţi
în traistă miţoasă ca pământul
stă pe pajişte, precum o casă
jos pământul, iar deasupra tunet
iar alături noi, în jur pământ
peste noi Dumnezeu printre sfinţi
iar şi mai sus e oaia albă
rătăceşte oaia albă.
22.V.1929
* * *
Scaun în cătuşe
şi fiare la picioare.
A fost prins.
Aici furnicarul
merge cu pas măsurat
privind prin uşă cu mutra-i ascuţită
uimit de cum se poate.
La o adică de ce anume scaunul
e prins în lanţuri şi fiare
în jur oriunde stepe circulare
nici omul n-are cum evada
acolo goneşte sau nu goni
afundă-ţi mâinile în flăcări
întăreşte inelul de oţel
potriveşte lanţul la picior.
Dă-i cu ciocanul în spetează
scaunul bucăţi se va desface.
1929
* * *
Răsfăţându-şi mânuţele
duduiţa se înclina ca narcisele
sau poate ca panseaua
ţinând între degete culoare de pasăre albă
ea se făcea mai frumoasă într-o clipită
fularul de puf împletindu-l cu andreaua
îşi acoperea gâtul ca să nu răcească
broda broboadă cu fire de mătase
orice făptură suflare trebuie să muncească
şi munca zbura din mâinile ei cu arşinul
acul prin mătase zbura
uneori cădea pe podea
şi răsuna zvon de metal
duduiţa ridicând mâinile spre creste
îşi ascundea în stufăriş corpul gol
şi munca zbura din mâinile ei cu arşinul
acul prin pânză zbura.
Venea ziua.
X.1929
BĂTAIE ÎNAINTE
unde-ar fi sfârşitul tâmpeniei?
al inspiraţiei plumb unde ar fi?
să nu atingă creştetul dinspre ceafă
nici în podul ochilor să bată
vino sticluţă cu cerneală
să lipim litere ca pe nişte penişoare
timpule tu umbli neauzit
cu acul căile marcându-ţi
dai pendula-n stânga
iar ea zboară-ndărăt trosnind
timpul se pare un capăt
un fragment o rămăşiţă
şi iată întrebarea: mai trebuie timpul?
vom răspunde: timpule fii
noi timpul cu litere l-om marca
11.I.1930