| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Este vreme…de Daria DALIN– Într-o zi, am părăsit așezarea lăsând în urmă livada cu râzânde-n soare mere roșii, am trecut de drumeagul ce ducea în pădure și, din șoseaua ce trecea printre lanuri de porumb, străjuită de pruni tulburați din somnolență de albine stârnite de dulceața fructelor brumate, parcă, am intrat pe drumul ce se oprea în râu; trecând pe celălalt mal, m-am așezat în poiana cosită, parte din fân strâns în căpițe, parte întins la uscat. Din mers, aruncând hainele de pe mine, desculță, trecând prin porumb spre pădurea de stejar, le-am împletit câtorva știuleți podoaba de mătase legându-le cozile în loc de funde, cu albe flori de volbură și, ieșind din holdă, uimită am fost de mândria cu care un scaiete își purta moțul mov-violaceu. Mai în sus, trei lujeri cu flori galbene de la rădăcină și până în vârf păreau în sfeșnic arzânde lumânări și-am urcat spre ele luând dealul pieptiș. Ecoul cu care pădurea i-a răspuns unei ciocănitori a pus pe fugă un iepure care, fugind bezmetic, mi-a ieșit în față și nu știu cine s-a speriat mai tare și-a cui inimă a fost mai mică atunci. – Și-ai împietrit de frică. – De unde știi? – Eram lângă tine. – Adică, eu muream și Tu te distrai pe seama mea. – Ți-am pus sufletul la loc. Abia-l prinsesem. – Greu mi-a revenit sufletul, dar n-am știut că Tu l-ai pus. – Apoi...? – Culegând de pe trunchiul unui copac o lacrimă, chihlimbar în devenire, pășind pe așternutul pământului, frunze așezate precum azimele, turtele cu nucă sau scutecele Mântuitorului, am ieșit din edenica pace a pădurii în care păsările se-ntreceau în angelice ode și m-am oprit lângă un mur încărcat cu fructe, bulgări negri din mărunte mărgele, apoi, întorcându-mă, mi-am adunat hainele și, sprijinită de-o căpiță, îmbătată de cereasca mireasmă a fânului, poftind nu la carne, ci la porumbul copt în jar, am privit îndelung drumul firului de fum și, văzând că o ia spre râu, m-am dus și eu. Am coborât în râu și, printre bănuții de argint aruncați în râu de soare, m-am întins în apa rece, lăsându-mă pradă visării și nimeni, dar nimeni atunci n-a fost mai aproape de cer decât mine; căci, întinsă pe cerul oglindit în apă, eram în cer cu cer acoperită, și, simțindu-mi trupul modelat de valuri, mă vedeam prima femeie de Tine zidită cu os din oasele și carne din trupul întâiului bărbat. M-a trezit din visare un tunet. Cerul era senin și natura neclintită și-am închis ochii din nou. Am simțit aspră mângâierea apei și, pipăindu-mi trupul, am simțit în palmă nisip. Câteva frunze aduse de apă mi-au rămas agățate în păr. Un fulger, un tunet și-un vuiet, din tenebre parcă venit, au îngrămădit deasupra apei nori greoi iar în întunericul ce se lăsase fără de țintă zburau și ramuri, și frunze, și păsări. Se învolburase râul, se frângeau trosnind copacii iar pământul gemea de durere. M-am ridicat. Despicat de trăsnet, stejarul s-a prăbușit peste salcia din fața mea și, cu salcia deodată, am căzut eu în apă, răsucindu-mi glezna – ea, în brațele râului pentru care, cu feciorelnică grație, parcă dansase. Un fulger a brăzdat cerul iar tunetul ce l-a urmat a spart norii; începând a se lumina, a început să plouă cu bulbuci. Întinsă în râu, am privit ploaia până când a încetat. Am ieșit când a ieșit soarele și, urcând malul, am rămas fără respirație. – De ce? – De uimire. Se deschiseseră porțile cerului parcă și, cuprinsă de dublu curcubeu, pădurea părea intrarea în Rai iar la intrare, în sfeșnic, ardeau lumânările. Învăluit în abur ca-n fum de tămâie, porumbul părea o mare de oameni la închinăciune veniți; m-am oprit pe covorul de fân, la intrarea-n poiană și m-am închinat și eu în fața minunii, în fața altarului lumii. (Fragment din volumul Este vreme… / Il y a du temps…, ediție bilingvă, în curs de apariție la Fundația Editura Scrisul Românesc) |