© Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

DARIO FO s-a născut în 1926 în Lombardia. După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a studiat artele frumoase la Accademia di Belle Arti di Brera de la Milano. În 1950 a început colaborarea cu RAI, scriind texte satirice pe care le şi interpreta ca actor. Colaborarea cu RAI a durat peste un deceniu şi a prilejuit numeroase conflicte cu cenzura exercitată de Biserica Catolică. De aceea Fo a renunţat la ea, dedicându-se în exclusivitate teatrului, în cadrul companiei întemeiate în 1962 împreună cu soţia sa, actriţa Franca Rame. Dario Fo a fost şi a rămas un om de teatru total: scrie textele, semnează regia spectacolelor, joacă pe scenă de multe ori ca unic actor. Piesele sale aveau la început o structură de farsă şi erau scrise în răspăr cu „teatrul burghez“ al epocii, reînviind tradiţia italiană a improvizaţiei din commedia dell’arte. În 1969, Fo montează spectacolul Misterul buf, cel mai mare succes al său, care reunea texte în diferite dialecte recitate de un singur interpret: autorul însuşi. Au urmat: Morte accidentale di un anarchico, Non si paga! Non si paga!, Parliamo di donne, L’uomo incinto. În plan politic, omul de teatru a militat toată viaţa în rândul stângii italiene, fiind totodată, prin textele şi spectacolele sale satirice, un critic necruţător al derapajelor politice din peninsulă. În 1997, Dario Fo a primit Premiul Nobel pentru literatură, acordat în virtutea faptului că „urmând tradiţia saltimbancilor medievali, batjocoreşte puterea, redându-le celor asupriţi demnitatea“. În anul 2014 a publicat cel dintâi roman al său, Fiica papei.

S-a stins din viaţă în 2016.

După Fiica papei, Dario Fo a scris un nou roman, având drept figură centrală un personaj istoric, regele nebun Christian VII al Danemarcei şi Norvegiei. De data aceasta, povestea se bazează pe o serie de documente inedite, inclusiv jurnale secrete ţinute de importante personaje de la Curtea regatului danez. Din ele rezultă o istorie tragică şi grotescă, pe măsura seriozităţii funciare şi a apetitului pentru comedie al celebrului autor al Misterului buf.

Regele se aşază din nou pe jos în faţa machetei sale şi mă salută ridicând mâna:

— Iartă-mă, dar simt nevoia să-mi las creierul să se odihnească puţin. Ne vedem mâine, sper.

— Fără doar şi poate, maiestate, îi răspund.

Fac o plecăciune şi mă retrag. Cobor scara, ies printr-o uşă de serviciu de la care am cheia şi, de cum ajung afară, aud un fluierat scurt, la fel cu cel zis „al căprarului“. Ridic privirea şi-l văd pe rege aplecat peste o fereastră. El fluierase ca un păstor.

Gesticulează şi-mi dă de înţeles că mai vrea să-mi vorbească, aşa că mă invită să urc iarăşi la el. Intru în încăpere, iar regele mă întâmpină şi mă îmbrăţişează zicându-mi:

— Iartă-mă că te-am făcut să urci din nou, dar din când în când am în memorie nişte goluri înfiorătoare. Eram cât pe ce să uit motivul cel mai important pentru care ţi-am solicitat întâlnirea de adineaori.

— Despre ce-i vorba, maiestate?

— Ia loc, am uitat să-ţi povestesc întâlnirea mea cu Şchioapa cu trei ţâţe.

— Şchioapa cu trei ţâţe?! Cine mai e şi asta?

— E porecla unei vrăjitoare care-şi face veacul prin cartierul vânzătorilor de peşte.

— Şi chiar are trei ţâţe?

— Habar n-am, nu i le-am numărat, m-am întâlnit cu ea fiindcă voiam să aflu ceva mult mai important.

— Cum, aţi fost la ea?

— Nu, am poruncit să mi-o aducă în faptul nopţii un poliţist aflat în slujba mea, care m-a informat că descoperise că una dintre clientele ghicitoarei e chiar regina-mamă.

— Juliane Marie?

— Chiar ea. Aşa am aflat că tot la trei zile mama mea vitregă îi face o vizită Şchioapei cu trei ţâţe.

Stăm amândoi la masa cea mare. Regele scoate câteva hârtii dintr-un sertar.

— Uite, am aici rezumatul dialogului pe care poliţistul l-a aşternut pe hârtie ascultând dintr-o ascunzătoare pălăvrăgeala dintre vrăjitoare şi regină, care o întreabă agresiv pe cea dintâi: „Trei-ţâţe, vreau să aflu de la tine ce lucruri însemnate se vor petrece în următoarele zile. — Păi, circulă-n tot oraşu’ zvonu’ că se pregăteşte o întâlnire în care doctoru’-ministru’ o s-arunce-n aer toate regulile guvernării, ba chiar şi legile. — Bine, bine, asta ştiu şi eu! Dar după asta ce urmează? o zoreşte regina. — Ah, urmează balamucu’, bag mâna-n foc. Toată lumea, nobilii, negustorii pe mare şi armatorii o să-şi piardă minţile şi-o să urle: «La coteţ cu regele ăsta, să-nsămânţeze ouăle abia ouate, nu să facă legi!» — Şi despre noul ministru, despre doctor, ce se spune? — Ei, scumpa mea regină, pe-ăsta vor toţi să-l vadă pe puţin la bulău, înainte să-i iasă treaba cu abolirea legilor care prevăd tortura şi eşafodul, inclusiv pentru rechinii mari din guvern. — Bun. Dar pentru o răzmeriţă în toată regula ar trebui să izbucnească un scandal de zile mari. — Cum ar fi? întreabă vrăjitoarea. — Cum ar fi să-i găsească pe amândoi în pat, pe englezoaică şi pe şarlatanul iluminist de la guvern, regulându-se ca nişte căţei în călduri. — Păi, pentru asta nu trebuie decât s-aşteptăm luna plină, peste douăzeci şi şapte de zile, să vedeţi cum se mai umflă atunci tărâţa de toate dorinţele oprite ale Venerei, ca ciupercile după ploaie. — Deci, izbucneşte regina, n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm? Nu găsim vreo trouvaille care să grăbească prăbuşirea finală? — Nu-înţeleg, maiestate, ce-i aia trouvaille finală? — Ceva care s-arate cât mai grabnic că regele e-un încornorat, după care să fie alungat de pe tron, în aşa fel încât fiul meu să poată în sfârşit să-i ia locul. Are optsprezece ani, nu poate aştepta să crape ăla, care n-are decât patru ani mai mult ca el, iar nebunii, cum se ştie, o duc mult… — Păi, ca să grăbim într-adevăr prăbuşirea, e nevoie de o răzmeriţă sus la vârf, bine ticluită, un atac al palatului regal… — …o lovitură de stat deci. — Bineînţeles, le mai tăiem câtorva beregata, mai azvârlim câţiva nobili pe fereastră, da’ fără umbrelă să le-ndulcească bufnitura. — Ia-o încet, Trei-ţâţe, să nu sărim peste cal cu nobilii ucişi, mai ales în palatul regal, că doar şi eu stau pe-acolo! Cu tot ce mi se pune-n cârcă, e de-ajuns să-l scape pe rege, pentru ca şi eu, şi fiu-meu să ne pomenim azvârliţi în cloacă. — Nici gând – spune vrăjitoarea, aruncând pe masă un pumn de pietre care se rostogolesc încolo şi-ncoace –, ia priviţi aici, spune că totu’ o să meargă uns. Pentru voi o să fie raiul pe pământ. — Bagă de seamă cu prezicerile astea, fiindcă dacă toată tărăşenia se-ntoarce cumva împotriva noastră, o să fii şi tu belită. Şi atunci să ştii că-ţi tai cu mâna mea cât ai clipi şi cele trei ţâţe, şi bucile. — Ce crudă eşti, regina mea, parc-ai fi un călău.“

[…]

A doua zi, Sebastian Thomsen, medicul Curţii, tânăr cu înzestrări excepţionale şi bun cunoscător al meseriei, se prezintă la rege, aşa cum face de mai multă vreme, pentru vizita obişnuită.

Sunt deja doi ani de când îl îngrijeşte pe Christian VII, cu bune rezultate. În timp ce-i auscultă inima, medicul îi mărturiseşte:

— Ieri, am fost convocat de regina-mamă, maiestate. Nu pentru un consult, ci pentru a-i da veşti despre starea voastră de sănătate.

— A mea?

— Da, maiestate. Iar regina a exclamat: „Cum o mai duce dragul nostru Christian? Eram foarte fericită ieri, l-am găsit într-o stare excelentă. Aş vrea mult să aflu cărui fapt i se datorează această schimbare neaşteptată. — Doamnă, i-am răspuns, cred că motivul principal al acestei metamorfoze trebuie căutat în fericita întâlnire pe care regele a avut-o cu fiul său. Gândiţi-vă că, până acum câteva zile, suveranul nostru nu avusese încă prilejul să-l vadă şi să vorbească cu el. — Mă bucur! Dar cum vine asta? Vă asigur că noi nu ne-am opus niciodată unei asemenea întâlniri. — Din păcate, neluând parte la viaţa de Curte, nu ştiu ce să vă spun. Personal, nu fac decât să expun faptele: un tată şi un fiu care nu au prilejul să comunice unul cu celălalt, deşi locuiesc în acelaşi palat, palatul lor. — Mda, aşa e, poate că am acţionat fără prea mult tact într-o treabă delicată. — Exact, dar din păcate inexistenţa relaţiilor umane reprezintă o situaţie dificilă în sine atunci când cel lipsit de ele are o stare de sănătate precară. Dacă, în plus, intervine şi o interdicţie sau o neînţelegere care-l împiedică să-şi exprime sentimentele, iau naştere stări de confuzie care duc uşor la nebunie. — Am înţeles, ne-am purtat cât se poate de greşit. — Dacă-mi permiteţi, maiestate, cred că e vorba de ceva mai mult decât o greşeală. Expunând lucrurile fără eufemisme lexicale, avem de-a face cu un copil smuls brusc de lângă mama sa. Fără să intrăm în analiza comportamentelor şi a responsabilităţilor, copilului i se refuză totodată posibilitatea de a-şi cunoaşte surioara venită pe lume acum doi ani. Adăugaţi la asta faptul că diferitele doici sau guvernante care-l creşteau cu afecţiune au fost îndepărtate una după alta. Cu toate lucrurile astea tatăl e la curent, dar sănătatea sa mintală şi haosul din mediul în care trăiesc amândoi îi fac atât pe tată, cât şi pe fiu să sufere într-un mod absurd. — Sunt de acord, am greşit, dar ce putem face pentru a îndrepta lucrurile? — Trebuie să eliberăm aceste două făpturi de teama de a se simţi constant controlate şi private de libertate. Şi ţineţi seama, doamnă, că schimbarea de comportament în ce vă priveşte este, după părerea mea, esenţială, ba chiar în avantajul vostru. Din păcate, ca observator din afară, trebuie să vă spun că, la Curte, vă aflaţi într-o situaţie paradoxală şi periculoasă, întrucât trăiţi paralel cu realitatea. Lumea, sau mai bine zis poporul pe care-l guvernaţi, pare să vă împărtăşească toate deciziile, dar în realitate vă urmăreşte şi vă judecă foarte critic, adesea chiar cu resentiment. Nu îngăduiţi, vă rog, ca supuşii voştri să-şi piardă încrederea de care aveţi absolută nevoie pentru a guverna.“

[…]

În dimineaţa de Rusalii, medicul este chemat de urgenţă în apartamentul reginei-mamă. Încă de pe coridor aude tânguieli sfâşietoare. De cum îşi face apariţia în camera mare, o zăreşte pe regină dezbrăcată la piele, întinsă cu faţa în jos pe pat. O slujnică îi freacă spinarea goală cu ulei, până la fese şi mai jos. Regina are pe tot corpul urme adânci, care trimit cu gândul la o biciuire sălbatică.

— Cine-a putut face aşa ceva? Cum s-a-ntâmplat? întreabă medicul îngrozit.

— Nu ştim, domnule…, răspunde slujnica. A adus-o acasă un hamal, pe un căruţ, tocmai din cartierul portului.

— Ce vi s-a întâmplat, doamnă? Nu vă agitaţi, spuneţi-mi calm.

— M-a pedepsit, răspunde cu efort doamna, stâlcind cuvintele. Iar eu am fost nevoită să accept, fiindcă gândul ăsta mă omoară.

— Care gând?

— Gândul vinovăţiei, gândul la fantomele care mă judecă şi-mi arată documentele pe care le-am falsificat ca să poată fi condamnat la moarte.

Urmează o lungă pauză, câteva tânguieli, apoi un ţipăt: „Vreau să mor!“, şi regina-mamă leşină.

Medicul îşi ia geanta, scoate o sticluţă de săruri şi i-o întinde slujnicei:

—Dă-i-o s-o miroasă. Ajută-mă, te rog, să-nţeleg unde se afla regina-mamă, o întreabă el apoi.

— În casa vrăjitoarei, vine în cele din urmă răspunsul.

— Vrăjitoare?

— Da, Şchioapa cu trei ţâţe.

— Dar ce-i asta, o farsă cu saltimbanci de tavernă? Eşti în stare să mă duci imediat la această Trei ţâţe? o întreabă el pe una dintre slujnice.

— Da, domnule, ştiu bine drumul. În ultimele săptămâni am însoţit-o de multe ori pe regină la cotoroanţa aia.

— Atunci, să mergem.

Doctorul coboară împreună cu slujnica în faţa palatului, se suie amândoi în caleaşca lui şi o pornesc întins către port. Ajunşi în piaţa de peşte, urcă în locuinţa ghicitoarei, pe care o găsesc cu un client în toiul unei practici de exorcism. Îndrăcitul râde, plânge şi dansează. Medicul încearcă să-l alunge brutal pe bărbatul aflat în transă şi, pentru a-l convinge, schiţează câţiva paşi de dans cu el, până reuşeşte să-l dea pe uşă afară, apoi se-ntoarce imediat spre femeie.

— Ce i-ai făcut reginei? Vorbeşte sau te denunţ la poliţie şi ai să-ţi sfârşeşti zilele în puşcărie!

— Să ştiţi, domnu’ comisar, că io n-am nici o vină…

— În primul rând, nu sunt comisar, în al doilea rând vinovată eşti, şi încă cum! Ce amestec i-ai dat să bea? Cum ai adus-o în halul ăsta?

— N-am adus-o io! Îşi ieşise din minţi încă de când a venit aici, de cinci ori la rând, zi de zi. Zicea că are coşmaruri îngrozitoare, că nu-i dau pace, îi apărea mereu în vis primu’ ministru, doctoru’, osândit să fie sfârtecat. Îl vedea plin de sânge, făcut bucăţi şi fără cap, acuzând-o de toate ticăloşiile. Şi-i vorbea mereu, îi cerea iertare şi-l implora să n-o mai chinuie. Zicea că mai bine-ar urca-o fantoma şi pe ea în vârful parului, cum făcuseră şi ei cu el.

— Mă rog, mă rog, dar urmele pe care le are pe tot corpul, de parc-ar fi o zebră din deşert, cine i le-a făcut?

— Păi, dacă-i s-o spun pe-a dreaptă, io i le-am făcut, da’ am biciuit-o doar ca s-o scap de starea aia!

— I-auzi, n-am auzit încă de tratamentul ăsta cu lovituri până la sânge pe spinare, pe fese şi pe sâni!

— Păi, ea-mi poruncea: „Loveşte-mă, pedepseşte-mă, domnu’ prim-ministru!“

— Prim-ministru? Ce legătură are aici primul ministru?

— Păi, are, fiindcă ea mi-a poruncit mătamorfoza.

— Mătamorfoza? Ah, da, am priceput, metamorfoza. Cum ar veni, tu ai devenit el, condamnatul, doctorul Struensee?

— Păi, da… Trebuia să fiu io, da’ s-arăt ca el, şi să-i car lovituri pe spinare, da’ pe ce-am mai sfânt dacă mi-a plăcut vreun pic treaba asta… Săraca de ea, deşi îmi făcea o scârbă…, la fiecare lovitură mi se rupea inima!

— Dumnezeule! Am nimerit într-o adunare de sadici vânduţi Satanei! Dar ce bici ai folosit ca s-o aduci în halul ăla?

— Nici un bici, o cravaşă normală pentru cai, da’ era aproape nouă… O să vedeţi că nici nu face infecţie… Uite-o. Ia auziţi ce plesnet are!

Şi spunând asta, îl loveşte pe doctor peste picioare.

— Te poftesc s-o arunci imediat! spune doctorul şi pleacă.