Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Printre pasiunile nestăvilite pe care Lucrezia nu era în stare să le ascundă se afla şi pasiunea pentru poezie, pentru poveştile fantastice şi, mai ales, pentru pictură. Adora mai cu seamă povestirile care zugrăveau lucruri fireşti ce deveneau absurde. Era epoca în care din Flandra soseau pânzele lui Bosch reprezentând momente tragice în contrapunct cu momente vesele, cum ar fi un sat în flăcări în care bărbaţi şi femei aleargă îngroziţi, adesea goi, ca să scape de foc, iar în partea opusă, o grădina desfătărilor, un soi de Eden plin de scene voioase, de un subtil şi fantastic erotism.

Şi la Ferrara, în Palatul Schifanoia, pereţii erau pictaţi cu scene având subiecte asemănătoare: puteau fi văzute alaiuri de care alegorice dedicate anotimpurilor, faimoase divinităţi în rândul cărora trona enormă Venus, iar de jur împrejur mişunau iepuri albi, masculi şi femele, alergând unul după altul şi încercând să se prindă în îmbrăţişări aprige. Nu mai puţin tumult manifestau băieţii şi fetele elegante care se provocau unii pe alţii cu îmbrăţişări şi săruturi furişe. Câte un bărbat încerca să treacă la împreunări mai făţişe, vârându-şi mâna sub rochiile fetelor. Apoi, dintr-odată, o mare porţiune a peretelui e invadată de copilaşi. Unii, abia veniţi pe lume, râd şi plâng, se târăsc ca pisicile sau aleargă – e apoteoza primăverii. Şi taman aici, în faţa acestei picturi din care se revarsă bucuria vieţii, Lucrezia se simte cuprinsă de un val de căldură, i se învârte capul şi e cât pe ce să cadă, dar o sprijină din fericire una dintre doamnele de companie, care exclamă toate în cor: „Ura! Doamna noastră e însărcinată!”

În seara aceea, în familie d’Este a fost mare petrecere. Urma să se nască urmaşul la tron. Cel mai fericit e, fireşte, ducele Ercole. Dar tot pe atât e şi Alfonso, felicitat de întreaga Curte şi de prieteni, din rândul cărora nelipsitul bufon face aluzii întâmpinate cu râsete doar de cei mai neciopliţi dintre invitaţi. În timpul petrecerii, îmbrăţişându-şi soţul, Lucrezia îi şopteşte:

– Aş vrea să sărbătoresc acest eveniment întorcându-mă la noaptea noastră dintâi.

– N-ai să mă crezi, voiam să-ţi cer şi eu acelaşi dar, îi răspunde Alfonso înduioşat.

– Arca lui Noe! exclamă amândoi la unison.

Toţi se întorc surprinşi către cei doi îndrăgostiţi.

Deznădăjduită, Lucrezia comentează: „Ce ruşine! Să-ţi trădezi cu neruşinare un prieten care-ţi oferă cele mai bune arme, întorcându-le împotrivă-i! Ce justificare se poate aştepta din partea unui asemenea tâlhar?” Dar infamiile lui Cesare nu se opresc aici. Câteva zile mai târziu, în apele Tibrului e găsit trupul lipsit de viaţă al lui Astorre Manfredi, cârmuitor al Faenzei, aruncat de Cesare în închisoarea de la Castel Sant’Angelo, după cucerirea oraşului. Toată lumea se gândeşte imediat la fiul papei.

Această avalanşă de atrocităţi, împreună cu căldura umedă ce stăpâneşte asupra câmpiilor din jurul Ferrarei, afectează primejdios sănătatea Lucreziei. Se mută deci la oraş, în Palatul Belfiore, în căutarea unui climat mai sănătos, dar nenorocirile o ajung şi aici. La mijlocul lui iulie, la Ferrara izbucneşte o cumplită epidemie de febră, de care se molipseşte şi Lucrezia. Apar temeri pentru viaţa ei, şi tocmai acum, pe nepusă masă, o găseşte şi cumplitul ei frate.

În seara aceea, din dosul uşii camerei sale, se aude glasul Lucreziei aruncându-i lui Cesare aspre insulte în dialectul vorbit doar în Valencia. Nimeni nu ştie ce şi-au spus, singurul lucru cert este că vizita în cauză i-a dat lovitura de graţie: în noaptea de 5 septembrie, după cumplite dureri care o fac chiar să nu mai poată sta în pat, Lucrezia dă naştere unei fetiţe moarte.

Durerea lui Ercole şi a întregului oraş, care se pregătea deja de sărbătoare, e imensă. Dar cel care-şi pierde minţile e Alfonso. Într-o seară, în vreme de Lucrezia zace în aşternuturi, epuizată de durere, fiul ducelui dă uşa de perete şi fără să scoată o vorbă se aşază alături de patul ei, privind pe fereastră. Năucită de febră, Lucrezia, îşi dă seama ca prin vis de prezenţa soţului şi-l roagă cu glas stins:

– Te rog, schimbă-mi compresa, ard toată, nu mai pot.

La fel de tăcut, Alfonso întinde mâna, ia o cârpă, o cufundă în vasul cu apă şi o lasă să cadă neglijent pe fruntea ei, astfel că apa rece curge pe ea, pe spate şi pe gât.

Lucrezia se cutremură şi izbucneşte:

– Da’ ce faci? Ce te-a apucat?

Alfonso nu scoate o vorbă şi se reaşază. Lucrezia insistă:

– Ce ai? Nu vrei să-mi răspunzi? De ce te porţi aşa cu mine?

Alfonso se întoarce către ea şi-i răspunde sec:

– N-am nimic.

– Cum adică nimic, răspunde Lucrezia ofensată. De ce eşti aşa de bădăran cu mine?

Alfonso o priveşte şi-i taie scurt vorba:

– Ţi-am zis că n-am nimic, lasă-mă-n pace.

Cu furie şi efort, Lucrezia se ridică în capul oaselor pe pat:

– Îţi spun eu ce ai. Mă urăşti fiindcă n-am reuşit încă să-ţi dăruiesc un fiu. Crezi cumva că nu ştiu ce frică ţi-e că, fără un fiu, la moartea tatălui tău, fraţii tăi o să te înlăture de la tron? Doar asta te interesează!

– Nu-i adevărat! strigă cu Alfonso năduf, ridicându-se brusc. Cum poţi să crezi aşa ceva? Şi, în fond, tu eşti ultima care poate să facă reproşuri altora!

– Ce vrei să spui cu asta?

– Mai bine tac, crede-mă!

– Ba nu, vreau să vorbeşti!

– Lasă-mă-n pace, Lucrezia!

– Dar vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu!

– Foarte bine. Tu ai vrut-o! spune Alfonso cu un râs amar, proţăpindu-se în faţa ei. I-am spus şi tatei că femeie mai rea ca tine nu putea găsi, dar el era deja subjugat de farmecele tale, şi am sfârşit şi eu să fiu. Tâmpit am fost! Ba chiar mi s-a făcut milă de tine. Îmi spuneam: „Biata Lucrezia, mereu folosită de taică-său, suferind toate umilinţele posibile, şi gurile rele zic că e un monstru, o prostituată şi umblă cu otrăvuri”. Şi, ce să vezi, totul era adevărat! Totul!

– Ai înnebunit! Ce tot spui acolo, Alfonso? îl întrerupe Lucrezia îngrozită.

– Un singur nume îţi spun: Pedro Calderňn, Perrotto dacă preferi. Sunt sigur că în pat aşa-i ziceai!

Lucrezia îl priveşte cu ochii holbaţi, deschide gura să spună ceva, dar nu iese un sunet.

Alfonso continuă:

– Hai, e rândul tău, n-ai nimic de zis? Sau poate că ţi-a pierit memoria? Cum altfel, îmi închipui că dacă ai câte un hăndrălău în fiecare zi, e greu pe urmă să ţi-i aminteşti pe toţi. Dar fii fără grijă, ţi-o împrospătez eu, continuă el cu un zâmbet sarcastic şi deznădăjduit. De fapt, e straniu, au trecut doar patru ani! Ce sfârşit îngrozitor! Un fidel al casei Borgia, un intim al familiei, găsit mort în Tibru! Cine ştie ce-o fi făcut ca să merite o asemenea pedeapsă!

– Te rog, te implor, nu mai spune nimic, îţi jur… spune Lucrezia astupându-i gura cu mâna.

Alfonso o trânteşte însă înapoi în pat şi continuă:

– Ba nu! Ai vrut să vorbesc, acum ascultă! Şi vreau să văd cu ce curaj o să-mi răspunzi! În fond, te înţeleg, abia te siliseră să te desparţi de primul soţ, meritai şi tu o mică satisfacţie! Totuşi, puteaţi fi mai atenţi! Nu-i nici un rău să-ţi iei un servitor pentru distracţie, dar dacă apare şi un fiu, situaţia se complică… Aşa că aţi apelat la altă fidelă servitoare, cum o chema? ah, da, Pantasilea! Şi, ce să vezi, e pescuită şi ea din Tibru! Stirpe de ucigaşi patentaţi!

La fel ca în teatrul aflat la modă pe atunci, când se ajunge aici, nu mai rămâne decât să laşi cortina şi să schimbi scena: la Palatul Diamantelor ducele Ercole discută cu consilierii săi.

– Incursiunile lui Cesare, spune ducele, sunt tot mai îngrijorătoare. În aceste împrejurări, nu ştim care e cea mai potrivită atitudine.

– Dacă fiul papei continuă aşa, comentează un reprezentant, echilibrul Italiei riscă să fie compromis.

– E-adevărat, intervine altul, dar nu uitaţi că noi nu putem interveni în nici un fel, câtă vreme sora lui Cesare e soţia Excelenţei sale don Alfonso.

Exact în acest moment intră în sala de consiliu Lucrezia. Cu chipul palid, îi aruncă o privire ducelui şi murmură:

– Vă rog, signore, trebuie să vă vorbesc. Vă rog.

Toţi consilierii, ridicaţi în picioare, rămân interzişi şi se întorc la rândul lor către Ercole care, după câteva clipe de nehotărâre, le spune miniştrilor săi:

– Domnilor, consiliul se reia diseară, vă puteţi retrage.

Pe dată, într-un murmur confuz, încăperea se goleşte, lăsându-i singuri pe Lucrezia şi pe socrul său. Ea face un pas înainte, pune o mână pe umărul ducelui şi în cele din urmă se aşază, suspinând adânc.

– Ce ai, Lucrezia? întreabă îngrijorat ducele Ercole.

– Prea bun signore – începe ea –, nu mai pot rămâne la Ferrara, trebuie să plec.

Ercole o fixează neîncrezător şi se aşază alături de ea în tăcere, aşteptând. Iar Lucrezia continuă:

– Fiul vostru mi-a arătat un dispreţ la care nu există răspuns.

– Când asta? Ce tot spui acolo? îngaimă socrul.

– Numai adevărul. Mi-a adus acuzaţii cumplite, iar eu n-am replicat, am rămas mută.

– Da’ ce tot spui? întreabă Ercole încurcat. Vorbeşte mai desluşit.

– E inutil să vă repet ce-a spus cuvânt cu cuvânt, sunt convinsă că informatorii pe care-i aveţi v-au raportat, la timpul potrivit, insinuările astea. De altfel, n-are nici o importanţă, s-au spus atâtea pe socoteala mea…

– Lucrezia, nu se cade să te porţi aşa! o întrerupe Ercole. Explică-mi totuşi!

Lucrezia îi apucă mâinile şi începe:

– E vorba de oribila poveste cu presupusul meu amant găsit mort în Tibru şi de un fiu secret pe care tatăl meu l-ar fi recunoscut. Nu-mi spuneţi că n-aţi mai auzit povestea asta…

Ducele pleacă privirea, oarecum vinovat, iar Lucrezia continuă:

– N-are importanţă, signore, doar ştiţi de câtă vreme se vorbeşte despre mine…

– Dar de ce nu i-ai răspuns nimic? În felul ăsta pare aproape că vrei să confirmi bârfele astea oribile!

– N-ar fi de nici un folos, signore, poveştile astea au fost spuse de atâtea ori, că de-acum au luat locul adevărului. Şi apoi, fiul vostru nu m-ar fi crezut niciodată, răvăşit şi disperat cum e. Îl înţeleg. Alfonso a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să mă iubească, a încercat să înlăture toate minciunile, dar frământările calomniei ies totdeauna învingătoare.

– Nu te pripi să iei hotărâri radicale. Înţeleg că eşti jignită…

– Nu sunt jignită, sunt doar disperată.

– Ascultă-mă, copila mea, îmi cunosc bine fiul, prea de timpuriu lipsit de mamă, pe care am fost nevoit s-o înlocuiesc şi în privinţa asta. Am învăţat deci să-i citesc toate sentimentele dintr-o privire, aşa că-ţi voi spune că Alfonso nu este doar îndrăgostit de tine, te adoră. Cunoscând însă şi felul în care judecă, te-aş sfătui să laşi lucrurile să se petreacă la fel ca la trasul vinului în butoaie: acuma fierbe, să aşteptăm să se limpezească. Pe urmă, fii sigură de asta, toată drojdia acumulată acum faţă de tine o să dispară.

Lucrezia îşi sprijină fruntea de umărul lui Ercole, scăldându-i haina în lacrimi. Apoi, fără o vorbă, pleacă murmurând:

– Sper să fiţi bun profet.

Revenită la palat, tânăra signora îşi adună doamnele de companie şi le întreabă dacă le-ar face plăcere să organizeze o serată în care să citească împreună poeme dintre cele create în număr mare la Ferrara. Una dintre doamne, mai neruşinată, propune:

– Iertaţi-mă, madonna, ce-ar fi dacă poeţii înşişi şi-ar recita poeziile?

– Splendidă idee! exclamă Lucrezia. Şi care să fie, după voi, tema compoziţiilor de recitat?

– Domnia voastră, madonna Lucrezia, chiar Domnia voastră să fiţi subiectul! sugerează pe dată alta.

În aceeaşi seară, la Palatul Belfiore, are loc o întâlnire la care iau parte câţiva dintre cei mai buni literaţi ai oraşului. Cu acest prilej, Lucrezia îmbracă o rochie superbă, purtând pe frunte un rubin, dar de nuntă al ducelui Ercole. Între participanţi se detaşează Celio Calcagnini, Nicolň da Correggio şi il Tebaldeo.

Acesta din urmă se scoală în picioare şi anunţă:

Lucrezia, măgulită, trece de la un invitat la altul, asigurându-se că se simt cât se poate de bine. Toţi se declară fermecaţi de tânăra signora. Cu multă greutate, unul dintre ei încearcă să se ridice în picioare, sprijinindu-se într-o cârjă, fără de care n-ar reuşi să se ţină drept. Lucrezia se apleacă spre el şi-i spune:

– Nu vă faceţi griji, nu trebuie să vă ridicaţi în picioare ca să mă salutaţi.

– Da, numai că am şi eu nişte rânduri pe care vreau să vi le dedic, răspunde tânărul şchiop.

– Cu dragă inimă! spune ea, ajutându-l să se ridice.

Poetul începe prin a-şi prezenta subiectul:

– Compoziţia mea are un titlu: Pentru un surâs. Iată cum sună: „Eu sunt năier şi trag la rame alături de alţi marinari pentru ca nava pe care ostenesc să treacă de pe-un mal pe altul al marelui canal. Într-o bună zi, pe această falnică corabie urcă o ceată alcătuită din graţioase domniţe şi din tineri de neam. Conducătorul cetei întrebă cu glas tare: «E oare între voi, vâslaşii, vreunul să ne poată cânta ceva pe timpul traversării?» – «Eu», zisei, oferindu-mă pe dată. Şi-ncepui să intonez o baladă dedicată celei mai strălucitoare între toate. La sfârşit, domniţa se apropie de mine şi-mi surâse mişcată, apoi coborî împreună cu ceilalţi călători şi se făcu nevăzută. Întreaga noapte ce-a urmat, şi multe altele apoi, surâsul ei nu m-a lăsat să dorm. Îmi apărea înaintea ochilor în tot locul, şi mai ales pe timpul traversărilor.”

Şi, spunând asta, povestitorul îşi agită cârja de parcă ar fi fost o vâslă şi continuă:

„– Era limpede, nu mai puteam zăbovi pe-acea corabie. Hotărâi deci să mă fac soldat. Aveam un prieten, căpitan, care trăia la Napoli. Mă dusei la el şi mă-nrolai în armata regelui. În mai puţin de-o lună, luând parte la o bătălie, furăm atacaţi de inamic, care puse pe fugă primele şiruri de călăreţi şi pedestraşi. Ajunsei până în apropierea regelui şi mă azvârlii în vâltoare, lovindu-l pe atacator şi ucigându-l. «Soldat, îmi strigă regele, îţi datorez viaţa. Fără de tine şi-a ta spadă, aş fi mort acum.» Mă îmbrăţişă deci şi-mi zise: «De-acum înainte îmi vei fi ca un fiu.» Urmă o altă bătălie, iar eu eram mereu în preajma regelui. Biruirăm şi de astă dată. Eu mă luptasem aprig, preluând conducerea de la un căpitan de rang înalt ce fusese ucis. Regele mă numi general, iar eu mă străduii de-atunci să fiu demn de acea numire. În ultima bătălie, purtată în câmpia Padului, am capturat întreaga curte a regelui uneia dintre cetăţile de-acolo. Atunci o recunoscui pe domniţa cea surâzătoare. Era însăşi regina. Profitai de învălmăşeală, o prinsei şi o suii pe calul meu. Fugirăm împreună. Într-una din conacele pe care domniţa le avea la ţară, ne iubirăm cât e noaptea de lungă. Ziua următoare mă întorsei la oastea mea şi, două zile mai târziu, aflai că regina mea încheiase pace cu regele duşman, care era regele meu. Hotărâră să se căsătorească pentru a spori siguranţa regatului. O noapte, şi totul s-a sfârşit. Mă urcai la bordul unei corăbii uşoare, cu o pungă doldora de arginţi. Căzui la învoială cu căpitanul şi cumpărai nava şi comanda ei. Dar soarta vru să dăm peste un vas al sarazinilor. Se-ncinse lupta, furăm luaţi prizonieri cu toţii, mă pomenii deci vâslind pe o galeră, în chip de sclav. Am tras la rame în ritmul bătut de un şef de vâslaşi care ţinea şi maiul, şi gârbaciul. Vâsleam şi mă gândeam: «Ce s-a petrecut oare şi de ce?» Şi tot eu răspundeam: «Totu-i din pricina unui surâs»”.

Asistenţa izbucneşte în aplauze, şi iată că Lucrezia, mişcată precum regina surâsului, se apropie de povestitor şi se aşază lângă el.

– Voi aţi scris povestea asta? Şi dac-aşa stau lucrurile, când aţi scris-o?

– De ce mă întrebaţi?

– Fiindcă mi-am văzut fratele în bătăliile astea şi, în cele din urmă, am citit totul ca pe o prevestire: el în lanţuri şi trăgând la rame.

– Nu ştiu, se poate. De altfel, personajul pe nume „il Valentino” e în atenţia tuturor, nu-i greu să vorbeşti despre el. Dar, dacă-mi permiteţi, signora, trebuie să vă felicit pentru ideea de a ne reuni aici în seara asta. În numele tuturor, pot spune, cred, că suntem onoraţi de favoarea ce ne-aţi făcut.

– Vă mulţumesc şi aş dori ca astfel de serate să devină un obicei, îi răspunde măgulită Lucrezia. Ajutaţi-mă însă şi alegeţi voi persoanele în stare să le îmbogăţească.

– Nu ştiu dacă voi fi la înălţimea sarcinii pe care mi-o încredinţaţi.

– Dacă vreţi într-adevăr să-mi fiţi pe plac, vă implor, dăruiţi-mi încrederea voastră şi încetaţi să mai fiţi aşa solemn cu mine. Vă voi spune că-n viaţa mea n-am avut mai mare nevoie de un prieten ca acum. Dar, iertaţi-mă, încă nu v-am aflat numele!

– Îndrept greşeala îndată, mă numesc Ercole Strozzi. Meseria mea este judecător din rândul celor doisprezece Înţelepţi şi, aidoma tuturor celor ce slujesc dreptatea, încerc să scap din capcana îndatoririlor făcând-o pe poetul.