Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Conacul Slade se profilează pe cer. Iedera roşie pare mai roşie decât o iederă normală roşie. Ferestrele camerelor de la parter sunt prea sus faţă de nivelul solului, ca să se vadă ceva-năuntru, şi-oricum nu fac altceva, decât să reflecte cerul şi norii.

— Tu stai aici, îmi spune Jonah, la colţul din faţă-dreapta. Eu mă duc în partea cealaltă, în spate. Când pornim, s-alergi în sensul invers acelor ceasornicului – adică-ncolo.

Şi Jonah o ia la pas pe lângă latura casei, al cărei zid e străjuit de-un gard viu de ilice. Cât aştept, observ că e cineva care se mişcă la fereastra cea mai apropiată de mine. Fac un pas, doi, într-acolo şi-arunc o privire-n sus. O femeie. Vreo altă musafiră invitată de lady Norah Grayer la soirée, presupun, sau, dacă nu, vreo servitoare. Are o coafură de-alea, gen stup-de-albine, cum aveau cucoanele de pe vechile LP-uri ale lui tata; are fruntea brăzdată, şi gura i se deschide şi se-nchide în ralanti, ca la un peştişor de acvariu. Pare să repete acelaşi cuvânt iar, şi iar, şi iar. N-aud ce spune, fiindcă vorbeşte din spatele ferestrei închise.

— N-aud, îi spun, şi mai fac un pas înainte, dar ea dispare, şi nu se mai vede altceva, decât cerul reflectat în geam.

Drept care fac un pas înapoi şi iar o văd. E ca o poză de-aia, pe care-o găseşti în cutiile de cereale de mic-dejun, cu câte o imagine care pare să se mişte, după cum înclini poza într-o parte sau într-alta. Femeia cu stupul de-albine pe cap ar putea spune: „Nu, nu, nu!“, sau: „Du-te, du, du!“, dacă nu cumva o fi zicând, pur şi simplu: „O, o, o!“. Până să decid eu ce şi cum zice, aud vocea lui Jonah, venind parcă-n lungul gardului viu de ilice:

— Gata, Nathan?, la care eu îi strig, la fel de tare:

— Gata! – şi, când îmi ridic iar privirile către fereastra-nchisă, femeia cu stupul de-albine pe cap a dispărut, şi n-o mai pot face să reapară, indiferent în ce loc mă pun sau cât de tare-mi înclin capul.

Iau poziţia de pornire, la colţul casei.

— Vulpea şi copoiu’!, strigă Jonah, şi-i răspund cu-acelaşi strigăt.

— Unu, doi…

— …trei! – îl îngân pe Jonah, şi-o iau la fugă-n lungul aleii cu ilice. Flop-flop-flop! – răsună paşii mei, şi ecoul transformă asta-n pac-pac-pac! E mai înalt decât mine, Jonah, şi poate că m-ar bate, la o sută de metri, dar eu tot aş putea sfârşi cursa pe post de copoi, nu de vulpe, fiindcă rezistenţa e cea care contează, la distanţele mai lungi, şi-am şi ajuns, iată, la capătul aleii laterale, de unde m-aşteptam să se vadă Bulevardul Cranbury, dar nu e decât un zid lung de cărămidă, străjuit de brazi, şi o fâşie lungă şi-ngustă de pajişte, care nici nu-ncepe bine, că s-a şi terminat. Mă reped înainte şi-o cotesc brusc pe lângă un burlan, după care grăbesc pasul de-a lungul unei alte alei laterale răcoroase, care parc-ar fi tăiată-n felii de nişte lame de lumină pătrunsă printr-un gard înalt, cu tufe de mure crescute printre lamelele de metal, şi-am ajuns înapoi pe latura din faţă, unde mă izbesc de-un tufiş acoperit de fluturi, şi fluturii ţâşnesc în toate direcţiile, ca o viforniţă de-oranj, negru, alb şi roşu – unul îmi intră şi-n gură, şi-l scuip afară –, după care fac un salt peste pietrele grădinii alpine şi sunt cât pe-aci să calc strâmb, când aterizez, numai că nu se-ntâmplă. Fug mai departe, pe lângă treptele care duc la uşa de la intrare, pe dinaintea ferestrei la care am văzut-o pe femeia cu părul în formă de stup de-albine – acum nu mai e – şi ajung iar de unde-am pornit, de unde m-avânt iar pe după colţ, în lungul aleii cu ilice şi ecouri. Încep să simt nişte înţepături într-o parte, dar nu le bag în seamă, fiindcă ilicele-mi zgârie dosul mâinii, ca şi cum s-ar fi găsit chiar acum să crească, şi mă-ntreb dacă Jonah m-ajunge pe mine din urmă sau eu îl ajung din urmă pe Jonah, dar nu pentru mult timp, fiindc-am ajuns iar în spatele Conacului Slade, unde brazii par să fie mai groşi, mai mari, şi zidul casei mai înceţoşat, şi eu tot alerg, alerg, alerg, iau colţul din alergare, pe latura unde tufele de mure au crescut atât de mult, de-au înghiţit gardul, de-acum, şi mi se freacă de ţurloaie, de ceafă, şi mă tem să nu rămân eu vulpea, în loc s-ajung copoiul, iar pe latura din faţa casei, soarele s-a pitit, ori a scăpătat, ori s-a dus învârtindu-se, şi florile s-au veştejit, şi nu mai e nici urmă de fluture pe tufişul cu fluturi, numai unii morţi, terciuiţi pe cărare, ca nişte urme de frânare pictate cu pudră – unul singur, numai pe jumătate mort, mai flutură dintr-o singură aripă…

M-am oprit, fiindcă partea din fund a grădinii – zidul cu-acea uşiţă neagră, de fier – s-a estompat şi-aproape că nici nu se mai vede. Nu din cauza-nserării. Nu poate fi nici ora patru, deocamdată. Nu e nici pâclă – mă uit în sus, şi cerul e la fel de-albăstrui, cum era şi pân-acum. E vorba de grădina însăşi – grădina mai are puţin, şi se dizolvă.

Mă-ntorc pe călcâie, să-i spun lui Jonah să lăsăm jocul pe-altă dată, că e ceva care nu e-n regulă, c-avem nevoie să fie de faţă şi-un adult. M-aştept să-l văd apărând în orice moment, alergând ca nebunul pe după colţul îndepărtat al casei. Tufele de mure se leagănă deja ca nişte tentacule subacvatice. Mă uit în spate, la grădină. Era un cadran solar, care acum a dispărut – şi pomii care făceau bărdace au dispărut şi ei. Ce se-ntâmplă, oare, cu mine – orbesc? Aş vrea să-mi spună tata că totul e-n regulă, că nu orbesc, numai că tata e-n Rhodesia, şi-atunci aş vrea să-mi spună mama. Unde-o fi Jonah? Dacă toată chestia asta cu disoluţia l-a prins şi pe el? Acuma, şi structura aia gen tunel, cu cadre de lemn, s-a şters. Ce faci, când mergi în vizită, acasă la cineva, şi grădina casei cu pricina începe să se volatilizeze? Golul se-apropie tot mai mult, ca un front atmosferic. Ei, şi la celălalt capăt a ce-a mai rămas din aleea cu tufe de mure, îşi face apariţia Jonah, şi eu mă simt uşurat preţ de-o secundă, fiindcă el precis o să ştie ce e de făcut, dar, uitându-mă la forma băiatului care aleargă, şi ea se estompează şi se transformă într-un ceva sumbru, mârâitor, cu ochi şi mai negri, ochi care mă cunosc, şi colţi care au de gând să termine de sfâşiat ce-au început, şi către mine se repede, într-un ralanti dătător de fiori, mare cât un cal care merge la pas iar eu aş ţipa dac-aş putea dar nu pot fiindcă am pieptul sufocat de-o panică mâzgoasă care mă-neacă mă-neacă şi-s lupi e iarnă sunt oase şi cartilagii şi piele şi ficat şi plămâni deci e Foamete Foamete Foamete – şi tu fugi! aşa că fug înspre scările Conacului Slade şi-mi alunecă picioarele pe pietriş ca-n vise dar dacă se-ntâmplă să cad mă prinde şi nu mi-au mai rămas decât cel mult câteva clipe şi mă-mpiedic pe trepte când să urc şi m-apuc de mânerul uşii dă să se deschidă te rog dă să se deschidă s-a blocat nu nu nu e de aur zgâriat şi nu se mişcă e cu striaţii se răsuceşte da nu da nu răsuceşte-te odată-mpinge trage-mpinge roteşte răsuceşte mă prăbuşesc în faţă, pe-un ştergător de picioare zgrunţuros şi pe-un caroiaj cu dale albe şi negre, şi ţipătul meu se-aude ca un ţipăt ţipat într-o cutie de carton – înăbuşit şi-atenuat.

— Nathan, ce naiba-i cu tine?

Sunt căzut în genunchii tumefiaţi, pe-un covoraş din holul de la intrare, cu inima făcându-mi buf-buf-buf-buf-buf-buf – dar tot mai încet, din ce-n ce mai încet, sunt în siguranţă, şi lady Grayer s-a oprit lângă mine, în picioare, ducând o tavă c-un ceainic mic de fier, din al cărui ţuţuroi se-nalţă un şerpişor de abur.

— Nu ţi-e bine? Vrei s-o chem pe mama ta?

Mă ridic în picioare, năucit. Zic:

— Afară e ceva, Norah.

— Mă tem că nu-nţeleg, zice ea. Ce fel de… ceva?

— Ăăă… un fel de… cum să zic? – păi, chiar aşa, un fel de ce anume? Zic: De câine.

— A, da, Izzy trebuie să fie, de la vecini. Proastă de dă-n gropi şi care insistă-ntruna să-şi facă nevoile-n grădina cu ierburi aromatice. Te calcă pe toţi nervii, dar, pe de altă parte, e-o scumpă, ce să-i faci?

— Nu, nu, era un… mai mare… şi mai era şi grădina, care se făcea nevăzută.

Lady Norah Grayer îmi oferă un zâmbet, deşi nu-mi e foarte clar de ce anume.

— E fabulos, când băieţii-şi pun imaginaţia la bătaie!, zice. Verii lui Jonah îngenunchează în faţa televizorului, cu toate consolele-alea cu jocuri spaţiale, care fac blip-blip în toate limbile, şi eu le spun: „Uitaţi-vă ce zi frumoasă e! Mergeţi şi vă jucaţi afară! – iar ei zic: „Da, bine, bine, mătuşică Norah, dacă zici tu…“

Podeaua din vestibul are un model ca de tablă de şah, cu dale negre şi albe. Se simte miros de cafea, pastă de lustruit, fum de ţigară şi crini. Arunc o privire-afară, printr-un ochi de geam din mijlocul uşii, în formă de romb, şi văd grădina, care nu s-a volatilizat câtuşi de puţin. La celălalt capăt, văd foarte bine uşiţa neagră, de fier, care dă pe-Aleea Slade. Probabil că mi-am pus imaginaţia prea tare la bătaie. Din susul scărilor, se-aude Cântecul ciocârliei, de Ceaikovski. Mama-l cântă.

— Nathan, tu te simţi bine?, insistă lady Norah Grayer.

Am căutat odată „Valium“ într-o enciclopedie medicală de la bibliotecă şi-acolo scria că-n rare cazuri îţi poate da halucinaţii şi că trebuie să-i spui doctorului tău de îndată. Presupun că-s rar. Zic:

— Da, mulţumesc, sunt bine. Eu şi Jonah jucam „vulpea şi copoiu’“, şi cred că m-am lăsat dus de val.

— Mă gândeam eu că-ntre tine şi Jonah precis există un raport – şi-n timpul ăsta, ce să vezi?, Yehudi şi mama ta se-nţeleg aşa de bine, de parc-a luat casa foc! Du-te şi tu sus, la soirée – urcă scările-astea, nu la primul nivel, ci la următorul. Eu mă duc să-l caut pe Jonah, şi v-aducem noi sus eclerele. Hai, fuga pe scări în sus. Nu fi timid.

Îmi scot pantofii, mi-i pun frumos unul lângă altul şi urc pe scări, până la primul nivel. Pereţii au lambriuri de lemn, şi covorul de pe trepte e gros ca zăpada şi bej ca nugaua. Mai sus de nivelul ochilor mei, se deschide un mic palier, unde o pendulă înaltă face: tronc… trosc… tronc… trosc… – dar, mai întâi, trec pe dinaintea portretului unei fete mai mici decât mine, cu obrajii stropiţi cu pistrui şi care poartă un fel de şorţuleţ din vremuri victoriene. Are o figură ca de moartă făcută s-arate vie. Balustrada-mi alunecă pe sub vârfurile degetelor. Mama cântă şi ultima notă din Cântecul ciocârliei, şi se-aud aplauze. Pe mama, o fac fericit-aplauzele. Când e-abătută, n-avem decât biscuiţi şi banane la cină. Următorul portret e-al unui bărbat cu sprâncene stufoase, îmbrăcat în uniforma unui regiment – ştiu că e-a Regimentului de Puşcaşi, pentru că tata mi-a adus odată o carte despre toate regimentele din armata britanică, iar eu am învăţat-o pe dinafară. Tronc… trosc… tronc… trosc… – face pendula. Ultimul portret, până s-ajung la palier, este al unei cucoane înţepate, c-o pălărie pe cap, care seamănă destul de bine cu domnişoara Stone, profesoara noastră de religie. Dacă doamna Marconi m-ar pune să ghicesc, i-aş spune că biata cucoană cu pălărie şi-ar dori să fie oriunde altundeva, numai acolo, nu. De la micul palier pe care ajung, dinspre partea mea dreaptă, porneşte un alt rând asemănător de scări şi se termină în faţa unei uşi de-o culoare ştearsă. Chiar că-i înaltă, pendula. Îmi lipesc urechea de pieptul ei de lemn şi-i ascult inima: tronc… trosc… tronc… trosc… Partea de ceas n-are braţe. În schimb, are nişte cuvinte încastrate pe faţa ceasului propriu-zis, veche şi de-un alb ivoriu. Scrie: Timpul este, iar mai jos: timpul a fost, iar şi mai jos: timpul nu este. Pe rândul al doilea de scări în sus, următorul portret este al unui bărbat de vreo douăze’-şi-ceva de ani, cu părul negru lins şi nişte ochi şaşii, care face o mutră de parc-ar fi desfăcut un cadou şi nu-şi poate da seama ce reprezintă, de fapt. Penultimul portret e-al unei cucoane pe care o recunosc – din cauza părului. E chiar femeia pe care am văzut-o la fereastră, mai devreme. Şi cerceii sunt aceiaşi, îi atârnă la fel, numai c-aici arborează un zâmbet visător, în locul fardului de pleoape ţipător. Trebuie să fie vreo prietenă de-a familiei Grayer. Ia uite ce vână movulie are la gât, şi-i palpită, şi eu parcă şi-aud un murmur în ureche, care-mi spune: Fugi chiar în momentul ăsta, fugi cât de repede poţi, pe drumul pe care ai intrat… – şi zic: Poftim?!, iar vocea dispare. O fi fost reală, măcar? Probabil că de vină-i Valium-ul. Poate că n-ar trebui să mai iau – măcar o vreme. Doar câţiva paşi mă mai despart, acum, de uşa palidă la culoare, şi-o aud pe mama zicând aşa, de cealaltă parte a uşii:

— Vai, nu, Yehudi, nu mă pune pe mine s-acaparez luminile rampei, când e camera plină de talent!

El îi răspunde pe-un ton mult prea moale ca s-aud eu ce zice, de unde mă aflu, dar lumea râde. Chiar şi mama. Când am auzit-o eu pe mama, oare, să râdă cu-asemenea poftă? O aud, în schimb, zicând:

Mai urc două sau trei scări şi-ajung la nivelul portretului cel mai de sus – şi ultimul.

Care sunt eu. Da, eu, Nathan Bishop…

Purtând exact hainele pe care le port în momentul ăsta. Jacheta de tweed. Lavaliera. Numai că n-am ochi, în portret. Nasul meu mare, coşul pe care l-am avut pe vârful bărbiei toată săptămâna, cicatricea pe care mi-a făcut-o buldogul sub ureche – toate sunt la locurile lor, mai puţin ochii. Ce glumă-i asta? Şi-ar trebui să fie amuzantă? Habar n-am. I-o fi trimis mama vreo poză de-a mea de la şcoală, plus alte poze, ale hainelor pe care aveam să le port, şi Norah Grayer şi-a pus pictorul să realizeze portretul pe care-l am în faţa ochilor pe care nu-i am în el? Dacă nu aşa, cum? Asta nu mai e din cauza Valium-ului, nu? Sigur nu? Mă uit intens la portret, după care trag un şut în plinta de la-mbucătura treptei cu peretele – nu atât de tare, încât să-mi rup degetul de la picior; în schimb, suficient de tare, ca să mă doară. Şi, dacă nu mă trezesc, ştiu că sunt deja treaz. Pendula face iar: tronc… trosc… tronc… trosc…, şi pe mine m-apucă tremuriciul de furie. Ştiu cum e furia, când o simt că m-apucă. E simplu, cu furia – ca şi cum ai fi tu însuţi ceainicul în care fierbe apa. De ce mi-a jucat mama o asemenea farsă, tocmai în ziua în care mi-a cerut să mă „port normal“? În mod normal, aş sta s-aştept, până când s-ar termina piesa lui Debussy, şi-abia pe urm-aş deschide uşa de culoare ştearsă, dar mama nu le mai merită astăzi, bunele mele maniere, aşa că-ntind mâna spre mânerul uşii…