– În primul rând vă felicit pentru carte – Exil şi rivalităţi. Principele Nicolae (Editura Corint, 2024) –, iar prima mea întrebare este referitoare la imaginea prinţului Nicolae: cum este perceput el acum în România?

– Mulţumesc. Principele Nicolae este un personaj istoric mai puţin cunoscut, în general s-a vorbit despre copilăria acestuia sau perioada Regenţei, fiind al doilea fiu al regelui Ferdinand şi al reginei Maria, principe regent, cel ce s-a căsătorit morganatic cu Ioana Doletti. Fotografiile adeseori inundă spaţiul online, lucru care nu duce întotdeauna la percepţia complexităţii unei vieţi regale. Spre exemplu, se vorbeşte foarte puţin sau deloc că Nicolae a fost moştenitor prezumtiv al tronului în perioada Regenţei, şi mai ales după 1940, când fratele său abdicase în favoarea lui Mihai, inclusiv după 1947, invocând Constituţia din 1923, art.77. Mediul online invocă imagini idilice din copilărie şi tinereţe, limitând interesul pentru alt tip de informaţie.

Consider că era necesară o nouă înţelegere şi abordare care să deschidă ochii cititorilor asupra unei perioade mai interesante şi foarte puţin sau deloc cunoscute, care pune în valoare personalitatea principelui Nicolae în perioada exilului activ început acum 87 de ani.

– Cum a fost relaţia dintre regina Maria şi principele Nicolae? Sunt dese mărturii, atât în jurnalul reginei, cât şi în scrisorile pe care i le adresează, din care reiese o afecţiune aparte pentru acest principe. A fost el fiul preferat al reginei?

– Nicolae s-a născut în 1903, după criza maritală a cuplului princiar Maria-Ferdinand. A fost în centrul atenţiei familiei, capriciile şi dorinţele din copilărie fiindu-i îndeplinite chiar de regele Carol I. Iubirea pentru maşini şi pentru mare l-a apropiat de mama sa. Au călătorit cu maşina în Dobrogea, vizitând inclusiv Balcicul în 1914, Nicolae fiind companionul ei perfect. După Marele Război, la dorinţa reginei Maria, Nicolae, rezerva regală, este trimis să studieze în Regatul Unit, urmând tradiţia familiei regale britanice, Maria fiind o nepoată a Reginei Victoria, iar tatăl acesteia Alfred, Duce de Edinburgh. Nicolae studiază la colegiul Eton, unde îl are tutore pe Henry Hansell, cel care ocupase aceeaşi poziţie pentru copiii regelui George al V-lea. Nicky studiază apoi la un colegiu britanic naval, Maria apelând la vărul ei, suveranul britanic, şi mulţumindu-i pentru sprijin, dorinţa sa cea mai mare fiind să-şi vadă unul dintre fii în Marina engleză.

Corespondenţa dintre mamă şi fiul ei favorit este sugestivă, arătând apropierea, fiece scrisoare începând cu My Dear Boy. La rugămintea reginei, Nicolae acceptă responsabilitatea de a face parte din Înalta Regenţă, renunţând la proiectele privind marina şi alte specializări pe care dorea să le obţină. După căsătoria morganatică au existat momente de tensiune între Nicolae şi regină, însă restricţiile impuse familiei de regele Carol i-au apropiat din nou, regina înţelegându-i bine situaţia delicată şi greutăţile pe care le întâmpina, totuşi îi reaminteşte de vechiul moto Noblesse oblige, care era atât de drag regilor şi fiilor de regi.

– Dar relaţia lui cu fratele său, regele Carol al II-lea, cum a fost? Sunt cunoscute tensiunile dintre cei doi, deşi principele Nicolae a fost unul dintre susţinătorii lui, în momentul în care s-a întors în ţară, în anul 1930...

– Nicolae era rezerva regală, fiind al doilea fiu al suveranilor Ferdinand şi Maria, şi acest lucru a fost demonstrat în iulie 1927, când, după moartea tatălui său, în timpul domniei regelui minor Mihai, acceptă să intre în Regenţă. O responsabilitate pe care Iorga o considerase exemplară, Nicolae preluând prerogative pentru care nu fusese pregătit, renunţând la viaţa personală. Pentru aceasta, Iorga considera că fiul mai mic al Regelui Ferdinand s-a înscris în istorie şi „oriunde îl va întâlni îşi va scoate pălăria până la pământ”. Neînţelegerile dintre cei doi fraţi se accentuaseră din vremea reîntoarcerii lui Carol şi aducerii în ţară a Elenei Lupescu, luând forma unei duşmănii făţişe după căsătoria morganatică a principelui Nicolae cu Ioana Doletti. Presa avea să consemneze că „diferenţa de vederi între cei doi fraţi a luat proporţii mai mari de la căsătoria principelui cu o doamnă divorţată care a vrut să devină cu orice preţ principesă română, îndemnând pe soţul ei să facă demersuri energice în această direcţie”. Dar rivalităţile au continuat şi în exil, mai ales între 1940-1953, perioada de exil comun. În anii 1940, ambii doreau să se pună în fruntea unor Comitete al românilor din exil, având contacte cu diplomaţi străini, dar şi cu presa, existând un fel de competiţie. Adeseori, informaţii sau ştiri despre cei doi fraţi erau clarificate mai ales către regele Carol de prinţul Friedrich de Hohenzollern Sigmaringen, vărul lor primar.

– Cei doi fraţi, principele Nicolae şi regele Carol al II-lea, s-au mai întâlnit în perioada exilului?

– Nicolae nu avea să-l mai vadă niciodată pe Carol, decât la funeraliile de la Lisabona, în aprilie 1953, şi atunci fiind cu greu convins să meargă, de unul din consilierii săi, Dumitru Mavrichi. Nicolae nu l-a iertat niciodată pe Carol, chiar dacă cunoscuta declaraţie din Portugalia, că a fost fratele şi regele său, vine să aducă o undă de emoţie, totuşi, o face pentru a estompa speculaţiile de presă. În carte sunt prezentate detalii interesante furnizate de Mavrichi.

– Cât de mult l-a costat căsătoria cu Ioana Doletti? Vorbim despre o căsătorie morganatică, cu care nimeni nu a fost de acord, nici măcar familia.

– Se căsătorise cu Ioana Doletti pentru că, aşa cum spunea Nicolae, nu era nici rege, şi nici principe moştenitor şi avea datoria de gentleman faţă de femeia pe care o iubea să se căsătorească. Căsătoria morganatică a venit cu măsuri radicale luate de regele Carol la 6 ani după acel eveniment. În aprilie 1937, Nicolae a fost exclus din rândul familiei regale, a pierdut titlul de principe, i-au fost luate toate drepturile şi prerogativele deţinute în armată, fiind obligat să ia drumul lung al exilului.

– Au ceva în comun Ioana Doletti şi Elena Lupescu? Mă gândeam în primul rând la pasiunea pentru lucruri scumpe, pentru destinaţii deosebite, pentru bijuterii şi blănuri.

– Ambele s-au căsătorit cu un membru al familiei regale române, prima, în perioada regatului, a doua, în timpul exilului regelui Carol. Ioana Doletti pleacă alături de Nicolae în exil din cauza represaliilor regelui Carol. Elena Lupescu se afla în exil în momentul organizării ceremoniei de căsătorie şi acest lucru se întâmpla în iulie 1947, când regele Carol avea informaţia certă că soarta monarhiei în România era hotărâtă, regimul politic având să fie schimbat curând.

Ambele luptă pentru recunoaşterea titlului de principesă. Ioana Doletti primeşte pe 15 ianuarie 1947 de la prinţul Friedrich, şeful Casei de Hohenzollern, dreptul la titlul de principesă de Hohenzollern, iar pe 6 februarie 1948 se acordă ad personam folosirea titlului de Alteţă Regală de către Wilhelm, moştenitorul Coroanei Prusiei şi al Imperiului German.

– Cum erau văzute cele două de către alţi membri ai familiilor europene?

– Până la clarificarea statutului juridic, Ioana Doletti fusese numită prinţesă sintetică de regina Victoria Eugenia a Spaniei, mătuşa principelui Nicolae. Iar Elena Lupescu era considerată de presă drept Madam de Pompadour a României.

– Ce urmărea prinţul Nicolae în perioada exilului? Lui i s-a interzis în mod repetat să se întoarcă în România.

– Nicolae, după abdicarea fratelui său în septembrie 1940, a dorit să revină în România, considerându-se moştenitor prezumtiv al Tronului. Regele Mihai avea să-i restituie în iulie 1942 titlul de Principe de Hohenzollern, păstrând însă o atitudine rezervată faţă de unchiul său, luând în considerare sfatul consilierilor săi care considerau că dinastia are nevoie de stabilitate. Deşi dorea să revină şi să joace un rol public în România anilor 1940, acest lucru n-a mai fost posibil pentru Nicolae. Iuliu Maniu îl susţinuse, considerând că Nicolae putea contribui la prestigiul şi consolidarea dinastiei.

În aceste condiţii, din Elveţia, Nicolae avea întrevederi cu foşti diplomaţi români aflaţi în exil, cu diplomaţi străini acreditaţi la Berna, cum au fost ambasadorul american Leland Harrison, ministrul britanic Clifford Norton, regalităţi europene aflate în exil în Elveţia, fiind astfel la curent cu situaţia politico-militară din anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Au fost organizate întrevederi unde Nicolae dorea crearea unui Comitet al Românilor Liberi în Elveţia, pe care să-l conducă, lucru care nu era posibil din cauza condiţiei impuse pentru rezidenţă de a se abţine de la activităţi politice, apoi din cauza politicii de neutralitate elveţiene. De altfel, el a fost avertizat de autorităţile de la Berna, prin intermediari, să se abţină de la întruniri politice, unele mascate sub forma unor întâlniri private sau dineuri.

După sfârşitul războiului, activităţile principelui Nicolae se orientează intens către comunităţile de emigranţi români din Europa, în special din Elveţia, Franţa, Spania, RFG, Italia, dorind să realizeze o unitate a acestora. Existenţa în exil a doi regi şi a unui principe regent între 1948-1953 a dus la repoziţionări, noi alianţe. S-au conturat două orientări principale ale emigraţiei în jurul celor doi regi, a treia fiind „gruparea Nicolaistă”, la care aderaseră vechii săi susţinători sau nemulţumiţii, având deopotrivă legături cu Liga Românilor Liberi sau alte organizaţii ale exilului din Paris, Madrid, Roma, Freiburg. Constituie, în ianuarie 1950, Centrul românesc de cercetare la Paris, al cărui prim preşedinte a fost Mircea Eliade. A fost prezent la evenimente româneşti de Paşte, Crăciun sau de 10 mai, ziua regatului, în comunităţi româneşti din Europa, sprijină Biblioteca Română din Freiburg, vizitează emigranţi români din Italia, RFG sau Spania. După moartea soţiei sale constituie pentru o perioadă Fundaţia Culturală Principesa Ioana. Mesajele transmise la Radio Madrid sau Radio Roma, declaraţii sau interviuri din presa elveţiană, spaniolă, italiană conturează un portret dinamic al principelui Nicolae în exil. Cartea prezintă informaţii interesante provenite din surse inedite aflate în arhive române şi străine, inclusiv din arhivele fostei Securităţi.

– Cum a rămas imaginea prinţului Nicolae pentru posteritate? Cum ar trebui să ne amintim de el? Exceptând faptul că era un gentleman desăvârşit în maniere şi ţinută, că vorbea mai multe limbi străine şi avea o educaţie britanică.

– Deşi lupta în emigraţie pe parcursul anilor a încetinit, principele a continuat să rămână o figură distinctă a familiei regale în relaţiile cu refugiaţii români. Nicolae avea un caracter ferm, iar spiritualitatea şi manierele sale creionate de educaţia britanică au creat o bună impresie în cercurile înaltei societăţi europene. Chiar dacă nu a mai revenit în ţara natală, a căutat să sprijine comunităţile întâlnite, iar cultura o vedea ca un mijloc eficient de propagandă în timpul Războiului Rece.

– Care este semnificaţia aducerii osemintelor sale la necropola regală de la Curtea de Argeş? Ştim că întoarcerea în ţară a fost dorinţa sa cea mai puternică.

– Din 29 martie, mausoleul familiei regale de la Curtea de Argeş adăposteşte osemintele principelui Nicolae şi ale soţiei sale Ioana. Este un gest simbolic făcut de Majestatea Sa Margareta, prin care împlineşte ultima dorinţă a unchiului ei, principele Nicolae, aceea de a fi înmormântat în ţară, fie alături de părinţi la Curtea de Argeş, fie la Sinaia sau Snagov, locuri pe care le-a iubit.

*

Dr. Diana Mandache este istoric şi autor, expert în patrimoniul regal. Dintre cărţile sale amintim: Exilul Regelui; Ileana, Principesa României; My Dear Mama; Nimfa. O jurnalistă a Războiului Rece; Masoni sub judecata comunistă. Grupul Bellu; Cotroceniul regal; Bijuteriile Reginei Maria; Dearest Missy; Castelul Bran. Romantism şi regalitate; Balcicul Reginei Maria.