Azi consemnăm 22 iunie 1992. De parcă aş auzi acest zuruit al avioanelor, înspăimare, zburândă fortăreaţă....22 iunie... Morţii au mai mult habar, mai ales victimele, au în urma lor de mult, ceea ce ne aşteaptă.... Graniţa către ei e deschisă... ureche deschisă, se spune. Morţii vor să trăiască din nou, cu toţii. Un foşnet alb, mai ales noaptea, în urechi. Repede am închis fereastra, căci afară mi s-a părut că aud din nou această voce. M-a potopit o sudoare rece, palidă şi transparentă zăcea pe frunte; doar afară să nu fii, să nu observi, ce s-a întâmplat cu noi: gata. Definitiv. Nu se va mai rezolva, căci pare că ar fi fost totul rezolvat. Iar şansa a fost şi este depăşită. Ruptura pare vindecată, astfel că niciodată nu se va mai tămădui; aşa tot va fi fost pe mai departe fiind. Ce rămâne, sunt poveştile:

2 noiembrie 1989. În Praga, unul din şaizecioptişti a spus: ceea ce se întâmplă acum, ne depăşeşte cu mult imaginaţia. Băieţii vor o totală deschidere a sistemului, pluralitate.

Vino în zarişte, prietene. Pentru asta, primăvara pragheză nu mai e suficientă, nici un partid. Dubcek e bun doar ca simbol încă. Simbolurile sunt importante acum în lipsa unei altfel de expresii pentru lipsa vorbelor, spre a arunca o punte peste ceva. Şi când te gîndeşti că, acum, noi forme ar fi importante. Nu le găseşti nicăieri. De fapt, peste tot sunt numai negative, forme găunoase. Astfel şi cu sentimentul estic al libertăţii: este semnul a ceva absent, anume absenţa apăsării, acea apăsare de decenii, insuportabilă, care acum pică în DDR, în Praga de pe toţi. Lipsa de demnitate şi conştiinţă de sine, a găunoşit oamenii, teamă, tutelă. „Simbolul” acum şi avântul: dincolo de graniţă, nu este doar entuziasmul pentru Vest, nu, ci vine din acel sentiment înalt, din spaţiul delimitat, unde pentru momente, totul, mai ales trecutul, pică. Metafizică imprecisă, semne de izbucnire a ceva zăgăzuit, reflex al paradisului, care nu poate nicicând exista pe pământ, dar care devine brusc real, ca un sentiment uriaş, de fericire, într-un moment istoric, pentru milioane de oameni. Şi aici se receptează deci din nou acest fulger al timpului iute, ce loveşte, devine brusc simţibil în mod colectiv.

LENTUL ŞI STĂTUTUL NORMALULUI aici în Vest, îmi devine din nou clar ca întindere fadă temporală. „Cetăţenescul” şi nefragmentatul, care habar n-are. Această seninătate a oamenilor din Italia şi BRD, m-a înfuriat pe vremuri. Nu, să nu te prefaci că nu s-a întîmplat nimic, să nu ştii că s-a întâmplat ceva, se potriveşte multora.

Liniştea pe dealul meu între măslini şi castane este acum din nou insuportabilă, marea fadă. Ca o tăietură a „timpului iute” vin evenimentele, fac aici totul ridicol şi mic; grija banului, că pânza bărcii s-a rupt, că avem nevoie de o nouă maşină de clătit, că câinelui trebuie să-i perii dinţii. Aceste griji de vestic. Mi-a devenit din nou clară, cînd acum mai ani a fost aici fratele lui P.S. din Argentina, când pe-atunci acolo bântuiau escadroanele morţii, iar noi vorbeam de „grijile” noastre şi el ne privea îngrijorat, de parcă ne-ar fila o lampă, şi a şi spus-o: în ce lume trăiţi, de parcă aţi fi înnebunit! Şi dat fiind că nu există ceva mai enigmatic şi mai serios decît ceea ce ACUM se întâmplă într-adevăr (o minune, că ea încă mai continuă, secundă de secundă), mă adresez din nou lui. Am devenit deprimat. Şi ştiu însă că timpul, ce provoacă această laşitate, ar avea nevoie tocmai de contrariul.

Adevăratul meu moment şade afară în fata geamului (deschis), ciripit de păsări, pe care îl percep însă în cap, acestă încăpere-ecou a mea; undeva, desigur şi foc, fum înspre cerul albastru, peste mine, un reactor de pe aeroportul militar din Pisa, îşi trage larga eşarfă până-nspre Apenini. Cu totul aproape însă de urechea mea, o procesiune, murmur de Ave Maria gratia plena. Sună, de parcă ar fi un montaj; însă, o jur, totul este „real” - în afara acestor rânduri, ce-mi înlănţuie simţurile, ceva ulterior. Un soi de jenă; slăbiciune a destinului. De parcă s-ar fi ratat o şansă.

25 iunie 1992. De parcă timpul s-ar fi scris către capăt, ca un roman. Literatura nu mai e posibilă. Romanul e de fapt o tragedie. „Cine s-ar fi gândit la aşa ceva”. Mă numesc Nimeni. Jann spune, acest Nimeni, face impresia de „nebun” şi „nemăsurat” în perimetrul lui, da, spun eu: căci e unul, ce opune rezistenţă. Acest nimeni luptă împotriva acestei mistuiri de după ’89, el este PUTREZITORUL, unul care recunoaşte neîncetat ce este, cu spaimă, drept petrecutul şi putrezitul, acum mai ales, când Estul trece în trecut, copilăria din vremea nazistă în antetrecut, mereu într-un rămas bun şi plin de mâhnire, ca deja răposat, întru viaţă şi moarte, ce oglindeşte în el, ce este timpul: totul încă aici şi deja de mult petrecut, egal, dacă păşeşte în casa părintească la reîntoarcerea acasă în Transilvania, de vede şirul de viţă pe colina lui, ori merge pe străzile din Lucca ori Stuttgart şi curios, că de exemplu sec. al 16-lea e mai aproape de acele trecuturi trăite de sine, decât prezentul. Când a fost asta? Şi-n aceasta se arată o ruptură - temporală milenară, în mod absurd, această stare, a prăbuşirii zidurilor în întreaga lume, a început cu acea exaltare copilăroasă din 89.

Autorul este probabil unul care ţine, în postură de locţiitor, deţine o poziţie străveche, să înlăture acea tristeţe de care vorbea Walter Benjamin, pe care o trezeşte în noi acel silit a-lua-parte-la-jocul învingătorului. În vremurile în care lucrurile erau încă limpezi, când mai exista „realitate”, autorul sfârşea într-o celulă ori zidit într-un turn real, pe eşafod, pe rug. Azi însă, rezistenţa în noul occident este ontologică, căci cea mai mare putere o reprezintă credinţa nebunească, uman-distrugătoare, că vizibilul ar fi totul, moartea, un soi de finis „material”, definitiv. Şi cel mai puternic tabu, păzit de psihiatrie, intervenţia pentru paradigma nouă, la ordinea zilei, unde graniţa dintre viaţă şi moarte este desfiinţată, unde lumea materială, temporal-spaţială se dovedeşte a fi o iluzie, acest tabu deci, este prezentat în carte, încercat-activ; pedeapsa însă este pierderea vieţii, faptul de-a fi închis în fantezia referenţială prin sine a cărţii.

Acel Nimeni, de care vorbesc, ţine de acele vremuri, ce sunt depăşite, însă rămase în urmă şi vor rămâne mereu, pe când Flaubert mai putea încă scrie într-o scrisoare: „Citiţi spre a trăi, ori trăiţi spre a citi?”.

Însă deja, pe-atunci, în marea sărbătoare a exaltărilor, câte unii n-au putut uita acel pustiu fără de ziduri al vremii postpolitice.

24 noiembrie: 20 de ani de la schimbarea mea de lume. SĂ AŞTEPŢI. În tren i se dăruie unuia timp. Acolo aşteptarea are ceva paradisiac. Mai puţin în arest. În Est a fost astfel, aveai timp între tren şi închisoare. „Timpul este viaţa sufletului” (Plotin). Însă aşteptarea poate avea ceva chinuitor. Caz extrem: pedeapsa în timp, arestul. Să omori timpul. Viaţa este TIMPUL DE AŞTEPTARE al morţii, sentinţa e dată. De aceea revoluţiile sunt cazuri de excepţie, chiar bunele sărbătoriri, contrariul aşteptării. Excepţii pentru excepţia om. Stare de bază umană: omul este un condamnat la moarte, care încă se mai aşteaptă la o minune. Deci, acest canditat la moarte, omul, este condamnat şi la a crede în viaţa eternă şi sub ameninţarea chinurilor iadului - să se îndoiască de acestea. Nu există cale de scăpare; fie atunci că nu aştepţi ceea ce nu vine NICIODATĂ. Însă această exaltare la o răscoală, nu este însă o victorie?

De aceea, domnii naţiunilor stau acum fără de glas aici; şi aceia care îi dispreţuiesc, aceia, ce sunt aproape de cotidian, în care se-ntâmplă mereu imposibilul, pe care s-au învăţat a-l mânui neprotejaţi, o iau înainte, aşa-zişii, cei din popor. Acolo „jos”, clipa este mereu de neînchipuit, poporul are experienţă pragmatică cu aceasta.

RE-VOLUŢIE înseamnă de fapt înturnare, încotro? Repede se-ntâmplă o stare, căreia i-a „venit rândul”.

IEPURE ŞI ARICI, craniţ, „încrăniţa”, „încoroniţa”, „făr de craniţă” („Krenzen Los”, expr. intr. în română; formată de la voita deformare a lui graniţă=Grenze şi Los-soartă, dar şi prep. „fără”), stătea scris pe lozinci, transparente, acum într-adevăr TRANSPARENTE. Azi tânărul moş a anunţat că articolul 1 al constituţiei RDG, acel SED, ca „forţă conducătoare” cu cea mai mare putere statală, trebuie abolit. „Noul Forum” a adunat întru aceasta semnături, chiar şi pentru alegerile libere. Au socotit cu un tempo anume al dezvoltării - până ce s-ar ajunge acolo - de mai mulţi ani. Şi-acum e deja realizat, şi-ntâmplat, până ce tragi o ocheadă: e de mult decis. Deschiderea zidului nici n-ar fi îndrăznit opoziţioniştii să o ceară. Etc. Până la 9 noiembrie, ei au fost ariciul, acum ei sunt iepurele. Povestea este desigur adevărată, dă la o parte timpul: sunt deja aici, spune vicleanul arici: e ca şi cum s-ar întâmpla, ce se-ntâmplă, ca timpul real, nu cel orar, ca aspirare pe loc, nu ca schimbare de loc, mişcare a timpului în spaţiu, şi chiar acest iute timp, este u-topia şi este singura adevărată. Se cunoaşte această eradicare a ne-timpului ce durează, a şchiopătatului din definiţia lui ACUM în fizica cuantică. La C.F. von Weizsaecker se poate citi ceva uimitor în acest sens. Ori, citat ironic, la Rilke: „Ia-o înaintea oricărui rămas bun”.

23 iulie. Ieri, prietena mea Luigia a spus că ar fi vegheat o moartă, o cunoscută; în cameră ar fi fost de simţit o îngheţare, care ar fi făcut-o să tremure; a vrut să iasă, s-ar fi „stăpânit”, apoi, şi ar fi rămas în încăpere. Şocul te trezeşte, spun ei: da, ne petrecem viaţa cu lucruri inutile, în loc de a ne dărui, dedica celor ce consimt la timpul nostru cel mai lung, nu la acei 70 până la 80 de ani aici, ci la timpul cel mai lung, care ne stă în faţă. Să mă dedic altfel, îmi şi propun, am spus eu, însă abia-mi reuşeşte, în ciuda singurătăţii mele elective. Sunt bolnav de timp.

În călătoria noastră către indienii nordamericani, hopi şi sioux, m-am mirat când după o procedură de tămăduire cu sandpaintings (un soi de „pictură” pe nisip, a acestor triburi), aceste mandale minunat de frumoase - pe care noi le ţineam drept „artă” - au fost stinse, înlăturate după această procedură, şi-au împlinit scopul înalt, anume de a introduce pacientul - care „căzuse afară” din întregul divin, încât s-a îmbolnăvit - din nou în acest „întreg”.

Opera timpului mai lung şi mai lent, care nu vrea să se petreacă, sporeşte, cu cât înaintează iuţeala potrivită. Ea are efect contrar, neorânduială de neoprit şi perturbări de echilibru, o uriaşă autoapărare şi insurecţie a naturii pare a fi în curs, împotriva acelei plănuite evadări cu cele mai măreţe mijloace. Străvechiul neobişnuit, ce se-ntâmplă în fiecare moment: pământul este viitorul fiecăruia.

Motivele Occidentului: brutalitatea, moartea. Morţii şi natura sunt acum împotriva lui şi bastarzii totalitari au înviat; prin individ, prin victima din memoria lui, prin împotrivirea naturii însăşi de-a se lăsa înjugată în acest sistem ucigaş, se răstoarnă, ca natura umană, ce nu se lasă siluită. Revoluţia şi războiul sunt semne pentru asta; apocalipsa ca război ecologic, însemnată mult prin război.