Suntem în al 2012-lea an al Erei lui Hristos, dinspre care rotim privirea spre un trecut istoric plin de fapte, de izbânzi şi descumpăniri, mereu în prinos de pace invocată şi de luptă pentru aceasta, de obiective recuperative şi de idealuri atinse în momentul când restriştea era mai mare. Totdeauna viaţa de fiinţă istorică a chemat şi reîntrupat viaţă nouă, în forme măreţe de jertfă, de dragoste şi de veşnicie. În imaginea sufletului meu, trecutul neamului din care fac parte mă păzeşte de orice ezitare, şovăire sau rătăcire căci în el este reperul dinspre care măsor lumea, orizonturile concretului şi dimensiunea fiinţei în supramăsura obârşiei, cea reţinută de Biblie ca locul unde naşterea (=creaţia) şi-a deschis ochii la bine şi la rău.

Dinspre concepţiile istoricilor, obârşia locului este capul în adâncimea timpului a unei istorii de moşteniri cumulate, multiplicate şi îndatoritoare şi de continuităţi ereditare, sau de clivaje culturale. Matca primară a unui român rămâne undeva în pământul dăruit de Dumnezeu poporului românesc, ca descendent unic al Romanităţii Orientale din spaţiul antic daco-moesian, de la nord şi sud de Dunăre, în curba cea mare a Carpaţilor şi pe marginea Mării Pontice.

În datul geografic rostit, poporul neolatin al românilor, în tăria relaţiei sale telurice şi în ordinea socială de vieţuire moşnenească-răzăşească-cnezială, şi-a împlinit rolul şi rostul de spaţiu de frontieră în marginea de sud-est a creştinătăţii europene, închizând „poarta” nepoftiţilor de peste mări sau din părţile Asiei. Iar când Imperiul Bizantin s-a clătinat în faţa ofensivei otomanilor, acesta şi-a declinat calitatea de apărător al Creştinătăţii, transferând-o statelor româneşti în secolele XIV-XVI, perioada cea mai înverşunată în confruntări pentru ca limesul Dunării să fie stavilă. Într-un război de peste o sută de ani cu otomanii, Ţările Române au reuşit - singure şi, câteodată, în cooperare cu statele europene - să-şi păstreze fiinţele politice, în interiorul cărora au dăinuit în filoane de aur limba română şi credinţa creştină.

Cerinţele imperioase de viaţă ale poporului român, după instaurarea suzeranităţii otomane peste Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, în anii 1538-1541, au determinat, pe fondul unităţii etnice şi al eficienţei solidarităţii militare, actul epopeic antiotoman săvârşit de Mihai Viteazul voievod, în dimensiunea primei uniri a tuturor românilor în anii 1599-1600. De atunci încoace, Mihai Viteazul a rămas simbol şi icoana sfântă a neamului românesc, conturând şi personificând idealurile de independenţă şi unitate statală.

Asocierea celor două idealuri, în consacrarea definitivă din 1600, s-a afirmat ca principiu unic încă de atunci şi a devenit cheia de boltă a gândirii social-politice româneşti in epoca modernă. Numele lui Mihai Viteazul, chiar ,,în cugetarea umilă a unor timpuri înghenunchiate”, începe a fi invocat. În anul 1756, zugravul Zamfir picta ,,Venirea lui Mihai Bravul din rezbelul de la Călugareni, cu triumf, la anul 1595”, adică într-o epocă fanariotă de deplină lipsă de spirit naţional, când speranţele Principatelor Române, în contextul Chestiunii Orientale, se întrezăreau în reaşezarea lor în rândul entităţilor politice creştine ale Europei cu statutul juridic internaţional de state independente. Dezbaterile pe tema evenimentelor politice si militare ale vremii de către intelectualii români, ideea comunităţii cu Europa, iar nu cu arealul de cultură şi civilizaţie orientală exprimat de regimul fanariot, cuprinseseră cele mai viguroase clase sociale, reprezentanţii acestora militând pentru recâştigarea statutului juridic al Principatelor Române din perspectiva sistemului politic european.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, ,,descălecătoarea cultură ardeleană” (după expresia lui N. Iorga) a dimensionat, prin raportare la istorie, perimetrul conştiinţei naţionale şi, implicit, al sensului istoriei captat în procesul construcţiei statului naţional unitar român. După jertfele lui Horea şi Tudor Vladimirescu, conducători ai luptelor de emancipare politică a românilor în regimurile habsburgic şi otomano-fanariot, în sensul revoluţiilor care au reconfigurat harta istorică a celei mai mari părţi a planetei prin zdrobirea structurilor imperiale medievale, societatea românească şi-a revendicat drepturi la individualitate politică unică în baza trecutului ei din epocile de glorie ale domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Mare, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazul Unificatorul.

Obiectivele revoluţionarilor paşoptişti s-au regăsit în deceniile următoare exprimate concret în înfăptuirea Unirii Principatelor (1859) şi cucerirea Independenţei de stat în 1877-1878.

Marile reforme din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, conturarea unei alte poziţii politice internaţionale pentru statul naţional român, pe de o parte, şi consumul general de energie al tuturor forţelor sociale şi politice interne cuprinse de un elan debordant, pe de altă parte, au stăruit în mentalul epocii şi prin reîntoarcerea cu recunoştinţă către ziua simbol de 24 Ianuarie 1859. În jurul acestei date de rezonanţă s-a împlinit, în fiecare an, un act cultural asociat ideilor de dreptate, libertate şi unitate. Ziua Unirii Principatelor, percepută chiar de realizatori ca fiind reperul necesar apropierii societăţii de problemele cele mai stringente ale evoluţiei istorice în acel timp, a fost aleasă spre a fi sarbătoare, aşa cum pentru românii de peste Carpaţi rămânea 3/15 Mai 1848, cu încărcătura ei programatică şi neîmplinită.

Noul statut politic al României în lume şi sentimentele naţionale s-au revărsat în anii de după câştigarea Războiului de Independenţă în numeroase iniţiative de proslăvire a sacrificiului făcut de inaintaşi pentru izbândirea idealurilor de libertate şi unitate naţională.

Sfărşitul secolului XIX s-a scurs pentru români în sensul ascendenţei istorice, al creaţiei pe modele occidentale şi al credinţei că poporul român se află în aşteptarea ,,plinirii timpului” (Mihail Sadoveanu,Viaţa lui Ştefan cel Mare), adică al momentului recompunerii politice în forma şi dimensiunea vetrei strămoşeşti daco-romane.

Pentru ca anul 1918 să închidă sensurile istoriei milenare a românilor prin desăvârşirea unităţii politice, în primul război mondial s-au jertfit sute de mii de români. Despre sensul vieţii lor închinate idealului de reîntregire a neamului s-a evocat, chiar la 25 noiembrie 1918, cu ocazia ridicării primului monument pentru eroii din România în virtutea prevederilor Conferinţei de pace de la Paris, cel pentru avocaţii din Craiova, atunci când s-a crezut că ,,pe neamul nostru … Domnul ni-l va zidi puternic şi cimentându-l cu sângele vărsat în acest război de scumpii noştri eroi, care pe lângă faima de vitejie a strămoşilor noştri la Rovine, Codrii Cosminului, Războieni, Călugăreni şi altele, au adăugat şi ei faima vitejiei lor la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Valea Jiului şi altele, uimind cu eroismul lor nu numai pe aliaţii noştri, dar şi pe inamici”.

Împlinirea vremii la 1 Decembrie 1918, prin dorinţa şi impunerea Adunării Naţionale de la Alba Iulia (,,altarul unităţii naţionale”) de unire a tuturor românilor a înălţat ziua aceasta la măreţia faptului istoric deplin.

Aşadar, cea mai mare zi din istoria naţională, 1 Decembrie, cuprinde în sine o istorie milenară, de luptă pentru libertate şi dreptate, unitate şi demnitate, şi o proiecţie a creaţiei Europei creştine.

Astăzi, 1 Decembrie o revendicăm în parametri profund simbolici. ,,În însăşi măreţia ei, în entuziasmul conţinut de ea, în exaltarea plinătăţii ei , durează-scria, în 1968, cărturarul român George Uscătescu pe meleagurile împăratului Traian – semnificaţia tragică a unei întregi existenţe istorice”.

Istoria întotdeauna îşi caută împlinirea firească. Din avatarurile şi consecinţele politico-teritoriale de după al doilea război mondial, timpul, cu siguranţă, va repara perfecta entitate politică, firească în organicitatea ei: România din 1918.