Răsfăţ intelectual, delicii literare şi un lung prilej de savoare

Sunt cărţi în faţa cărora ai un sentiment de confort intelectual. Ele aduc în sine o bogăţie de informaţie şi energie creatoare de nestăvilit. Cărţi monumentale, unde înalte spirite se cheltuie oferind cunoaştere, experienţă, învăţătură, educaţie. Iată câteva de referinţă: Ab urbe condita, pentru care istoricul roman Titus Livius (59 î.Hr. - 17 d.Hr.) şi-a dedicat patruzeci de ani din viaţa sa, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) a criticului şi istoricului literar G. Călinescu (1899-1965), Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediţia a II-a (2019), a criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu (1939- 2024).

Surprinzător, în categoria operelor erudite, care produc o mare satisfacţie la lectură, se numără şi O istorie literară a vinului în România (2024). În cele 610 pagini ale lucrării regăsim un volum uriaş de informaţie, multă documentare, efort de cercetare laborioasă, minuţioasă. Stilul e recognoscibil, cel al istoricului şi criticului literar Răzvan Voncu (n. 1969), cu care suntem familiarizaţi din cărţile sale anterioare: Prozatori români de azi (2024), Poeţi români de azi, II (2023), Critici români de azi (2020), Poeţi români de azi, I (2019), Arhitectura memoriei (2016) etc.

O istorie literară a vinului în România este o carte sub semnul belşugului material şi spiritual revărsat „din abundenţa inimii” autorului (împrumutând o expresie ce aparţine lui Titu Maiorescu, Critice, I). O panoramă a literaturii române în viziune personală, trecută prin filtrul viei şi vinului, în care se cuprind scrierile sale anterioare. Din partea autorului, un fel de a se măsura cu sine însuşi pentru un ceva şi mai înalt şi mai provocator. Iar cititorului i se deschid multiple perspective de receptare, decantare şi interpretare, dincolo de bucuria lecturii.

Vedeta tematică este, fireşte, vinul, „licoare exprimată din struguri”, după o explicitare a lui G. Călinescu care dă un sens prim cuvântului „a exprima” din latinescul exprimo, -ere: „a face să iasă prin apăsare, a extrage, a stoarce” (vinul), cât şi un sens secund: a exprima (prin cuvinte): „a reprezenta, a reda, a descrie” (v. G. Guţu, Dicţionar latin-român). Un prilej minunat din partea cercetătorului Răzvan Voncu de a ex-prima, de a scoate în afară, simbioza vin-operă literară scrisă. O sondare nu numai din perspectivă culturală vini-viticolă, cum s-ar crede, împletită cu lianele culturii literare, ci, mai ales, „o deschidere antropologică, o incizie în structurile de contact ale civilizaţiei materiale cu cea spirituală, ale sacrului cu profanul, ale înălţării spirituale cu bolgiile viciului, în viaţa comunităţii noastre de cultură...”, după menţiunea lămuritoare a criticului.

Prima ediţie a acestei cărţi (2013) venea cu un mare caracter de noutate în cultura română. Cea de-a doua ediţie (2024), venită la un deceniu distanţă, o sporeşte, rescrie, completează cu noi date. O readaptează din alt unghi de cercetare, în care cronologia vinului reorganizează cronologia literară. O explorare a regiunilor vini-viticole fecunde din ţinuturile noastre cu caracteristicile istorice specifice, socio-umane, economice, literare. Accentul cade însă pe primatul operei literare, pe criteriul estetic. Se insistă pe alegerea citatelor revelatorii, căutate migălos, unele noi la faţă, insolite din creaţiile poeţilor şi prozatorilor români care au avut o conexiune directă cu vinul. Astfel, se reliefează atât gustul lor enologic şi gastronomic, cât mai ales gustul literar.

Povestea vinului străbate perioade temporale succesive, într-un continuum lămuritor asupra vieţii noastre în aceste teritorii: de la vinul străvechi şi prezenţa lui în opera lui Ovidiu din Pont, până la vinul euharistic, cu conotaţii sacre, liturgice specifice creştinismului. Se trece apoi la vinul vechi, între kief şi agapé, treptat, treptat se înaintează spre vinul nou, cel îmbuteliat şi la fluctuaţiile culturale care au urmat între emancipare şi libertinaj. Vitregiile vremurilor au făcut ca filoxera să afecteze grav culturile de viţă-de-vie, cu consecinţe ireparabile, cu pierderea soiurilor originale faimoase. După 1850, vinul intră în concurenţă cu alte băuturi, precum berea şi produsele distilate din fructe sau cereale, iar piaţa se diversifică. Comunismul însă a dat o lovitură şi mai grea viei şi vinului nostru, aşa încât până la revoluţia de la 1989 vorbim de o închistare culturală şi vini-viticolă.

Vinul cere erudiţie, rafinament, o subtilitate a gustului şi a simţirii, artă, pasiune, poveste. În acest sens întrebuinţează şi Cicero (Pro Caelio) expresia ad vinum diserti (elocvenţi la beţie/ băutură) cu trimitere atât la elocvenţa băutorilor sub influenţa vinului, cât şi la priceperea lor în vin la banchete. Nu întâmplător această monografie se deschide cu prezentarea poetului Ovidiu, exilatul de la Roma, debarcat la Tomis (8 d.Hr.-17/18. d. Hr.). Venit dintr-o lume mondenă, era priceput şi în mânuirea poeziei, şi a vinului, sub auspiciile zeului Bacchus/ Dionysos: „Îndură-te, o, Bacchus! Iar ulmii maiestoşi/ Aplece-se sub viţa cu strugurii mustoşi!”. Tristele şi Ponticele lui Ovidiu atestă că geţii aveau vii înainte de cucerirea romană, că făceau negoţ cu vinul poftit şi de alţii. Însă poetului tot la o cupă de Falerno îi stătea gândul. Istoria începuturilor relaţiei literaturii cu vinul antic îl are ca înainte mergător pe poetul de la Tomis, dar, după cum observă autorul, vinul pontic reprezenta pentru acesta o relaţie literară mai mult imaginativă, inconsecventă şi mai puţin realistă. Ovidiu, ca un bun cunoscător, înfăţişează caracteristicile diferite ale vinului de la cel sacru, spiritual, ritualic, la vinul desfătare a trupului, orgiastic la Saturnalii.

Vinul străvechi şi-a urmat calea fără prea multe surse scrise, doar câteva greceşti şi romane, cercetătorul văzându-se obligat să apeleze la legende şi la descoperirile arheologice. Civilizaţia viticolă a continuat şi după cucerirea romană şi a urmat şi retragerii aureliene. Primul text în care se menţionează prezenţa vinului sacral, liturgic-creştin este: Pătimirea martirilor Epictet şi Astion. Observăm existenţa în viaţa cotidiană din ţinuturile româneşti a acestei băuturi cu un profund caracter spiritual.

Îl regăsim în perioada medievală cu ambele valenţe: sacru şi profan. În jurul mănăstirilor se dezvoltă o relaţie sub semnul moderaţiei consumului de vin şi a textelor scrise. La curţile domneşti această licoare abundă. Domnitorul Ştefan cel Mare este prezentat de Grigore Ureche ca un amfitrion al ospeţelor după victoriile în războaie, dar şi la ospeţele cu diplomaţii străini. Îndeletnicirea cu vinul a domnitorilor este diferită. Unii erau mari producători şi degustători, precum Constantin Brâncoveanu, alţii, adoratori ai lui Bacchus, precum personajele din cronica lui Ion Neculce. Astfel, C. Brâncoveanu este înfăţişat ca „un sibarit” (persoană care trăieşte în lux, lene şi desfrâu), „un gourmet rafinat” (priceput în aprecierea mâncării şi a vinurilor de înaltă calitate) (p. 72), bun degustător, patron al ospeţelor domneşti, după cum scrie cronicarul Radu Greceanu.

Şi la Dimitrie Cantemir, un adevărat „filozof al vinului”, abundă în scrierile sale savuroasa licoare, reliefând starea de spirit a ilustrului scriitor, cât şi familiaritatea cu vinul a moldovenilor. Se constată extinderea viilor domneşti şi, implicit, apariţia de noi ocupaţii/ noi dregătorii. Astfel, paharnicul ajunge în mare demnitate: „Paharnicul cel mare (supremus pincerna)”, care îngrijeşte de toate viile domnitorului şi-i dă să bea primul pahar la ospeţe. Altă dregătorie este cea de cupar. Cupariul Rusăt cel bătrân, cel cu „trecere şi cinste la Poartă”, toarnă vinul la masa voievodului şi are grijă de viile domniei. De remarcat şi faptul că în ritualul mesei se vorbeşte şi se bea mult, ca la banchetele romane sau după moda de la curţile din alte ţări europene renumite în podgorii. Cronicarul Ion Neculce este atent însă nu numai la consumul băuturilor, ci şi la ocupaţiile tradiţionale legate de viticultură, la impozitarea vinului din perioada fanariotă, la dezvoltarea economică a ţării.

Odată cu apariţia vinului nou şi prin deschiderea comerţului liber au pătruns şi alte băuturi: lichioruri, coniac, şampanie, bere. Încep să forfotească grădinile de vară din Bucureşti şi din alte oraşe. Prilej pentru scriitori să ilustreze în operele lor schimbarea moravurilor, a obiceiurilor şi comportamentelor.

Încep fluctuaţiile culturii vinului prezente în textele scrise. Relaţia cu această licoare şi metamorfozarea ei în operele scriitorilor este diferită. Se observă o varietate de stiluri, atitudini, chiar plăceri. În poeziile lui Bolintineanu îşi fac prezenţa vinul pelin, tămâioasa, mai târziu şi şampania. Alecsandri abordează cu discreţie această nobilă băutură în poezie şi mai larg în proză. O noutate este prezenţa oţetului ca derivat al vinului în scrierile sale.

Despre frăţia vinului vorbeşte Ion Ghica. Relevantă şi învăluită în umor este mărturia acestuia despre momentul conceperii Proclamaţiei de la Islaz şi a Revoluţiei de la 1848, la una dintre grădinile de vară din capitală, cu must şi cu cârnaţi. Iar în Scrisori către Vasile Alecsandri, I. Ghica consemnează despre „vinărici”, impozitul cerut de fanarioţi. Despre oraşul viilor, Bucureşti, scrie Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureştilor.

Atenţia criticului Răzvan Voncu se îndreptată şi asupra interpretării unor cuvinte în vederea stabilirii versiunii originale din text. Spre exemplu, la Ghica, în scrisoarea „Din vremea lui Caragea”, în descrierea obiceiului de nuntă, sesizează un fapt de limbă surprinzător: „Astfel, mireasa îşi lua ziua bună de la fete şi surate; iar bătrânii şi babele, bărbaţii şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare” (s. m.) (p. 158). În context, bere nu se referă la băutura ca atare, ci avem de-a face cu infinitivul lung al verbului a bea, iar expresia are sensul: pe băutură şi pe mâncare.

Nicolae Filimon este prezentat ca un prozator savuros, având „rafinamentul bucătăriei, franceze şi italiene în primul rând, cu complexitatea şi savoarea bucătăriei româneşti, versiune eclectică a celei balcanice”(p. 159). Numit de prieteni „mălai mare”, un fel de gurmand (consumator de cantităţi mari de mâncare). Autorul corectează interpretarea greşită şi precizează că trimiterea este la gourmet (priceput în arta de a şti cum se potrivesc mâncărurile cu vinurile, cât şi unde se găsesc cele mai bune vinuri). În romanul lui Filimon avem de-a face cu falsificatori de vinuri, cu fanarioţi îmbogăţiţi din vin, deveniţi podgoreni. O incursiune în epoca fanariotă, în care vinul joacă un rol important, iar scriitorul îi redă măiestrit culoarea locală.

Se deschid porţile pentru pătrunderea vinului modern, îmbuteliat în sticle, ca urmare a orientării spre vest a lui Carol I. Prilej pentru diversitate şi bunăstare. Referindu-se la stilul cultural al Junimii, autorul prezintă deschiderea societăţii spre umor, veselie, „dialog elegant şi inteligent”. Iar organizarea banchetului anual presupunea prezenţa unui vin vechi de Cotnari. De asemenea, Răzvan Voncu reconsideră percepţia despre mentorul Junimii, Titu Maiorescu, despre care se spunea că nu bea, ci doar îşi însoţea prietenii la mesele lor vesele. Precizează că Maiorescu era un băutor priceput, cunoscător al vinurilor de calitate şi al asocierii cu mâncărurile alese. Uimitor este faptul că în metoda de tratament britanic, la 1880, este recomandată prescripţia vinului preoperatoriu şi postoperatoriu, în cauză fiind Clara, soţia lui Maiorescu.

Printre cei care făceau parte din „Frăţia vinului” de la Bolta Rece se numără şi poetul Mihai Eminescu. Se pare că această cârciumă devenită celebră era un loc de întâlniri amicale, de discuţii literare. Cercetătorul scutură afirmaţiile exagerate despre aşa-zisele excese bahice ale poetului, apelând la Mărturiile despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, antologia alcătuită de Cătălin Cioabă, şi la cartea Vinurile lor a lui Vintilă Russu Şirianu. Găsim sublinierea faptului că poetul aprecia vinul şi strugurii pe care îi mânca mereu cu plăcere, era temperat la băutură, abia după 1883, când s-a îmbolnăvit, lucrurile au luat o altă turnură. Avea gusturi rafinate, savura vinul de calitate însoţit de poveste. Criticul notează că mai curând îl putem vedea pe poet îmbătat de poezie, filozofie, iubire, natură decât de vinul propriu-zis. Spre ilustrarea relaţiei vin-poezie citează versurile din finalul poemului Memento mori (Panorama deşertăciunilor): „Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.// Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,/ E o picătură-n vinul poeziei şi-a gândirei,/ Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor,/ Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate./ În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternizate,/ Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător”. Opera eminesciană oferă o bună redare a „ipostazelor” vinului fie sacru, fie profan cu momente de întoarcere spre trecutul istoric sau de dezaprobare a prezentului.

O „adevărată enciclopedie literară a vinului popular” este Ion Creangă, iar Amintirile din copilărie şi poveştile sunt sursa momentelor de chef şi de voie bună, contrar condiţiei sale de om al bisericii. Despre Caragiale se infirmă părerea potrivit căreia dramaturgul ar fi preferat berea. Confuzia constă în faptul că acesta ar fi fost proprietarul berăriei „Gambrinus”. În realitate, prefera vinul pelin de Urlaţi din regiunea Prahova. În timpul întâlnirilor cu amicii la un pahar de vin aduna materialul pentru viitoarele sale schiţe şi comedii. „Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu, pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea... bravos! dom’le Nae”. Personajele sale beau băuturi diferite după caracterul fiecăruia. Despre Caragiale, Răzvan Voncu consemnează că acesta „are o reală măiestrie în a configura categorii culturale, sociale şi chiar etnice cu ajutorul culturii potatorice, adică distribuind personajului băutura care i se potriveşte”(p. 253).

Vinul şi potenţialul creator sunt în strânsă legătură la marii noştri poeţi şi prozatori. Ion Pillat se distinge prin zonele înalte pe care le atinge, George Bacovia era un mare poet al vinului băut în crâşme insalubre, complet neatrăgătoare, băut între plăcere, suferinţă şi o lirică având accente bahice, în timp ce la Alexandru Macedonski vinul era absent. Ion Barbu a dezvoltat o pasiune pentru vin şi băutură, dar în poezie se remarcă doar prezenţa trecătoare a acestora. Lucian Blaga este un mare poet al vinului şi al viţei-de-vie, al artei elocinţei, al rafinamentului, al unei lirici „carnale”, al preferinţei pentru frumosul feminin.

Marii prozatori au şi ei conexiunile lor cu vinul. Mihail Sadoveanu, un mare povestitor al vinului, fabulează cu uşurinţă despre mesele îmbelşugate şi feluritele vinuri, fără o corespondenţă între ele. Povestea stă pe primul loc, ca şi prezenţa hanului şi a hangiţelor. Pentru Liviu Rebreanu cârciuma este un loc de socializare, am putea spune, însă vinul e mai puţin prezent. Păstorel Teodoreanu întruneşte toate calităţile unui rafinat cunoscător al vinului transformat în artă, un expert de neegalat în domeniu, totul decantându-se în literatură.

Din nefericire, atacul filoxerei a distrus viile din marile podgorii de pe suprafaţa ţării, iar „filoxera politică” a dus la bezna culturii viticole şi literare. În perioada comunismului se trece treptat la consumul de vodcă, cu totul nespecific locuitorilor din fostele teritorii viticole. Generaţia anilor ‘60- ‘80 a încercat să scrie o literatură vie, în pofida cenzurii şi a opreliştilor de tot felul. Poeţii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru au impus o nouă lirică.

După cooperativizare şi extinderea agriculturii, procesul de vinificaţie a suferit grave pierderi, podgoriile au fost abandonate, soiurile autohtone s-au pierdut. După 1960 s-a început introducerea de soiuri noi, din alte ţări, şi refacerea zonelor viticole tradiţionale. Un proces îndelungat, dar continuu.

Indisolubila legătură între cultura vinului şi cultura literară se dezbate cu succes în cartea lui Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România. Un admirabil efort creator al cercetătorului, iar pentru cititor un adevărat răsfăţ intelectual, cu delicii literare şi un lung prilej de desfătare. Să ne bucurăm, aşadar.