– Volumul Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar a ajuns, iată, la cea de-a treia ediţie, de data aceasta la editura Corint, cu o prefaţă semnată de Mircea Mihăieş. Ce aţi revizuit şi ce adăugiri aţi făcut?

– Dragă Simona, ai citit tu o carte aşa de dură? Eu îţi mulţumesc pentru interes. Nu am revizuit nimic. Personajul fiind mort deja, în 2004, nu mi-am permis să revizuiesc nimic, nici măcar în propriul meu discurs, cu atât mai puţin în al lui. Am adăugat tot ce am adăugat, în note de subsol, distincte de textul original. Cum primele două ediţii au apărut în 1999 şi, respectiv, 2002, deci cu două decenii în urmă, cum istoria noastră recentă este ca un puzzle în mişcare, cred că scrierea ei este mereu o rescriere, un fel de work in progress la fiecare nouă ediţie, pentru bunul motiv că într-un interval aşa de lung de timp apar noi documente, afli noi date, completezi cu piese lipsă covorul. Singurul „element” care nu s-a schimbat, în viziunea asupra personajului meu şi asupra datelor generale ale poveştii, sunt eu. Cum a observat Alin Mureşan la lansarea de la Cărtureşti Carusel, disponibilă pe Internet, fiindcă a fost înregistrată de echipa de la Epoch Times, am avut şansa să mă întâlnesc cu personajul la o vârstă matură, când eram aptă să înţeleg clar cu cine stau de vorbă

– S-a schimbat ceva în societate, de la prima ei apariţie, până acum? Am avut un proces Vişinescu, conferinţe la forturi, la penitenciare, s-au scris cărţi despre victime, dar (astfel de) mărturii ale torţionarilor, de ce nu au apărut?

– Ei, grea întrebare. Nu ştiu. Schimbările acestea sunt lente, imperceptibile, greu cuantificabile, greu vizibile cu ochiul liber. Personal, cred că şi bătaia unei aripi de fluture schimbă ceva, înţelegi ce vreau să spun. Cred că orice nouă piesă adăugată puzzle-ului schimbă ceva. La suprafaţă ele nu pot să nu reprezinte cine ştie ce. Faptul că nu a apărut un alt Franţ Ţandără nu e aşa de uimitor. Apariţia lui e uimitoare. E greu să scoţi din tine după 40 de ani ceva peste care ai pus deliberat un capac, o şapă izolatoare, nu? Dacă nu eşti obsedat, bolnav, disperat, de ce te-ai întoarce spre un trecut aşa de dureros? Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu te presează.

– Am spus, el este o excepţie. Este un om care treptat, treptat, sper că descriu cu destulă acurateţe şi putere de convingere acest lucru, a trecut printr-o transformare. O spune şi „călăuza” lui, cel pe care, în analogia mea biblică, l-am distribuit în rolul lui Anania, profesorul Fronea Bădulescu. Dar chiar subconştientul, care te poate chinui, îţi oferă şi destule mijloace de a-ţi salva imaginea de sine şi statu-quo-ul. Există, cum spune Soljeniţîn, acel fenomen numit „inversarea polilor psihologici”, o variantă a proiectării. Un fost deţinut politic povesteşte în memoriile lui cum un torţionar l-a bătut până la sânge şi apoi, scârbit de propria lui bestialitate, şi-a interpelat victima: „Vezi ce m-ai adus în stare să fac?”. Toţi criminalii, sau cei mai mulţi dintre ei, pot recurge la acest subterfugiu: crima din gelozie, crima la beţie, crima psihopatului care crede că scapă omenirea de un rău, când ucide, ai aici toată seria teroriştilor. Apoi, există spovedania la preot, în care învăluit, la adăpostul secretului spovedaniei, vorbeşti o jumătate de oră, o oră, hai două, acela te consolează pe loc, nu vorbeşti în faţa unui străin, fără nicio investitură religioasă, 24 de ore, nu te expui apoi oprobriului public, făcând publică confesiunea... Există dărnicia compensatorie, ca să zic aşa. Ce nevoie au oamenii ăştia să-şi scruteze chinuitor conştiinţa, din moment ce o pot adormi cu surogate de fapte bune? Noi înşine, când am urlat, speriindu-se copiii, îi ducem la Mall şi le cumpărăm un telefon mobil super-scump, iar a doua zi, stresaţi, urlăm din nou şi le cumpărăm ceva şi mai scump şi tot aşa. Şi scoatem din ei nişte adulţi care bagă grenade în botul animalelor, le torturează, le ucid, violează, pe o treaptă superioară a „curajului”, ucid oameni.

– Interesantă e şi partea aceasta: după ce torţionarul face confesiunea, societatea (apropiaţi, concetăţeni, parte din jurnalişti, parte din societatea civilă) tinde să devină maniheistă, să se scindeze diametral opus. Pe de o parte, fostul torţionar e considerat un „torţionar torturat”, o victimă el însuşi a sistemului, un model în limitele în care poţi reconstitui un adevăr, iar pe de altă parte, un ins care trebuie pedepsit, dar nu pentru ceea ce a făcut cândva, ci pentru că a avut îndrăzneala să recunoască, să vorbească. Poziţia de echilibru, de mijloc, de analiză lucidă, contextuală, a fost mai fragilă vis ŕ vis de Franţ Ţandără. De ce oare?

– Rari au fost cei care au văzut ca Virgil Ierunca în Franţ Ţandără un „torţionar torturat”. Anume, probabil cei câteva mii, care au citit cartea, fiindcă ea pune faptele în context şi orientează special lectura în direcţia asta, punând accentul nu pe crime, pe care mulţi le-au comis, ci pe mustrarea de cuget şi forţa morală care l-au făcut să mărturisească, fiindcă acestea sunt, totuşi, unice în toată memorialistica postcomunistă.... Eu am citit şi alte confesiuni de acest fel, ale torţionarilor din ţări democratice, puşi să tortureze tipi care făceau parte din reţele de terorişti. Dar aceşti torţionari aveau un „alibi moral” solid. Dacă nu obţineau repede, şi deci cu preţul torturilor, numele complicilor, erau iminente masacre, ca cele de la Madrid, de la Londra, ca cele de la New York, din 11 septembrie 2001, cu turnurile gemene. Care pretind că oricât de greu le-ar fi fost să tortureze, lor li se spusese că prin asta salvează vieţi etc., etc. Nu erau fericiţi că o făcuseră, dar nici nu conştientizau că „jena” proprie, periculoasa plăcere încercată, beţia ciudată pe care o încercaseră de a experimenta acest viciu, venea din oroarea de a face meseria pe care o făcuseră... Dar, revenind mai clar la întrebarea ta, de ce?, fiindcă e greu să te autoanalizezi până în străfunduri, dacă străfundurile sunt atât de încărcate/ împovărate. De ce nu a mărturisit Drăghici? Nicolski etc. ? De frică la început, dar pe urmă? De ce Vida Nedici, care a trăit bine mersi până la adânci bătrâneţi, aparent veselă şi fericită, a negat mereu cu vehemenţă că ea e faimoasa torţionară de care îşi aduceau aminte toţi care-i trecuseră prin mâini? Apropo de adăugiri, un scurt portret al ei apare în carte, îmbogăţindu-l pe cel din Lexiconul negru. De ce? Fiindcă, după ce treci de un anumit prag în comiterea răului, îţi pierzi pesemne sufletul. Tot Soljeniţîn o spune în faimoasa lui frază despre „graniţa dintre bine şi rău” care trece prin inima omului şi se modifică permanent, când în favoarea binelui, când în favoarea răului, până când răul ocupă tot teritoriul. Franţ Ţandără, printr-un miracol, nu şi-l pierduse.

– La doi ani după ce am scris această carte am scris acel Lexicon negru invocat mai sus, în care, cercetând biografii de asemenea „unelte ale represiunii”, am fost izbită de tipologia similară în care se încadrau mulţi dintre ei. Partidul ca înlocuitor al familiei, al tatălui, ca „azil narcisic”, ca instanţă care-ţi redă stima de sine inexistentă. „Azi nu sunteţi nimic în lume/ luptaţi ca totul voi să fiţi”. E totuşi, un mecanism simplu. Simplu şi atroce. Esenţa regimurilor totalitare.

– De ce e important să îi restituiţi personajului dreptul la căinţă?

– Nu e potrivit cuvântul „restituire”. A fost privilegiul meu, ca ziarist, ca scriitor, ca omul acesta să vină la mine şi nu la altcineva, după ce „călăuza” lui, cum am spus, îmi citise nişte cărţi. Dar şi răspunderea mea, fiindcă uşor nu a fost. Dar dincolo de asta, când căinţa este un lucru atât de rar, cum să refuzi să o consemnezi? Când ea se referă la însăşi esenţa regimului comunist, care e crima, şi când regimul acesta ne-a afectat pe toţi cei care l-am trăit şi îi afectează şi pe cei care trăiesc acum, pe ruinele lui, habar neavând pe ce pardoseală sinistră de oseminte calcă, cum să refuzi s-o consemnezi?

– Nu vorbim despre un nebun, vorbim despre un om cu discernământ. A avut conştiinţa răului pe care îl comitea?

– Atunci când îl comitea, nu. Sau o avea cu intermitenţe şi o alunga. Dar despre nebunia la care ajunsese vorbeşte şi el. Impunitatea este categoric un factor care agravează „boala” care este oricum viciul.

– Este indiferenţa oamenilor faţă de mărturisirea lui o formă de pedeapsă? A aşteptat Franţ Ţandără ceva de la societate?

– Cred că Franţ Ţandără nu a aşteptat nimic de la societate. El a aşteptat de la sine şi ce a aşteptat a înfăptuit. Şi-a făcut mărturisirea. Cred că din punctul ăsta de vedere a murit împăcat. Ultima dată când l-am văzut, în 2002, când l-am întrebat ceva în sensul ăsta, mi-a spus „Măcar nu mai visez urât aşa de des.”

– Este o carte document, de memorialistică, de istorie orală, despre martori ai istoriei, ei înşişi implicaţi în resorturile subtile ale unui sistem obtuz. Cum şi din ce unghi recuperează acest tip de carte tabloul comunismului românesc?

– Îl recuperează din chiar adâncurile „subtilităţii” lui; etimologic, termenul e just, altminteri însă el e prea... subtil. Nu a fost un sistem „obtuz”, a fost un sistem criminal. Şi resorturile lui sunt tot criminale. Lenin, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Kim Ir Sen, Fidel Castro etc. sunt marii criminali ai secolului al XX-lea, sistemele clădite de ei sunt după chipul şi asemănarea lor. Au fost clădite pe manipularea unei părţi a oamenilor şi pe asasinarea celorlalţi.

– Cine, în mod deosebit, ar trebui să citească această carte? Cine v-aţi dori să o citească?

– Ar trebui să o citească toţi oamenii care ştiu să citească, dacă vor să ştie pe ce lume trăiesc. Şi cred că e bine dacă tot trăim aşa de puţin, să ştim pe ce lume trăim.