– Avem Villa Margareta, Efectul fluturelui şi, acum, romanul Cuibul din inima ei (Editura Corint, 2023) – putem numi ansamblul o trilogie? Cumva, ştiaţi că veţi scrie şi Cuibul din inima ei? Când a apărut ideea?

– Ştiam că voi scrie o trilogie. Adică plănuisem cât de adânc vreau şi pot să forez cu mijloacele memoriei şi mărturiei certe, atât cât pot fi ele de certe, în istoria exterioară, i se spune Istoria cu I mare, şi simultan în propria mea istorie, ca să zic aşa. Ştiam şi că în punctul de maximă adâncime la care aş ajunge o să întâlnesc „cuibul” acesta. Ideea de a scrie „Cartea Mamei”, nu a mamei mele, a Mamei, în general, care este de fapt cartea fiecăruia dintre noi, mă gândesc, a existat probabil ştiută sau doar bănuită demult, în mintea mea. O prietenă care o citeşte acum, foarte tulburată, îmi spune că trebuia s-o scriu demult, dar „poate nu eram pregătită”. Nu ştiu cum am stat cu pregătirea, dar săpătura arheologică, din câte îmi dau seama, începe de la suprafaţă spre adânc, nu invers... Asta ca demers conştient, programat, planificat. Pe de o parte. Pe de alta, scrisul este, cred, o chestie de do or die, vorba lui Vladimir Bukovski, nu scrii aşa, fiindcă n-ai altă treabă, scrii în momentul când n-ai încotro... Deci în sensul ăsta, da, poate nu eram pregătită. Ştim deci că va fi o trilogie, ca să revin, am şi spus-o, anume că am să împart metodic în trei secolul pe care am posibilitatea să-l cunosc, am zis că o să pornesc de la prezent, o să merg în jur de 30 de ani înapoi, să sap acolo să văd ce e, şi apoi am să mai cobor 30 şi ceva de ani să văd ce e. Şi, concomitent, să sap în propria mea istorie, de forma şi deformările ei depinzând ce sunt în stare să văd, să selectez, să reţin, din cealaltă. Asta ca să răspund cam prea pe larg, poate, la întrebare, care e destul de complicată.

– Cum aţi ales titlul? Şi când l-aţi ales?

– Cu titlul pot spune lucruri foarte precise. Prietena mea, Gabriela Omăt, dispărută în 2019, despre care în patru ani de absenţă a ei s-au decantat doar amintiri minunate şi un dor, dureros, de afecţiunea ei, de mintea ei genială, de umorul inteligent şi subtil, era o fiinţă talentată şi unică în devotamentul ei benedictin faţă de munca ei de editor, pe care o detesta. A lăsat realmente în urmă o operă, faţă de care avea atât de puţină consideraţie, în schimb, încât i-a lăsat de izbelişte destinul postum. Este plină de idei profunde din care putem toţi ciuguli în voie, fiindcă juridic, proprietatea asupra ei e o afacere încurcată şi rămasă la voia rapacităţii unor moştenitori „legali” care par să nu deosebească o carte de un fund de tocat ceapă. Gabriela era însă un om pe cât de bun şi generos, pe atât de susceptibil. Aşa încât, o dată, s-a supărat groaznic pe mine, simţindu-se jignită personal de un articol al meu de susţinere a lui Traian Băsescu. E vorba de momentul acelei prime suspendări, care ne-a învrăjbit al naibii unii pe alţii, când eu pledam pentru rămânerea lui în scaunul prezidenţial, nu doar printr-un articol, ci alcătuind o culegere de poziţii pro şi contra suspendării, foarte semnificativă, cred şi azi, numită „Războiul de treizeci de zile”. Spuneam acolo că războiul ăsta e bun, că „desparte apele”. Ei, care-l detesta pe Băsescu, i s-a părut că am plasat-o pe partea rea a acelei „despărţiri”. Supărarea noastră a durat jumătate de an, fiindcă, pesemne, cu cât ne gândeam mai mult, cu atât mai îndreptăţită ne simţeam fiecare dintre noi să gândim cum gândeam. Deşi, în ciuda dreptăţii proprii, fiecare trăia cearta ca pe o înjumătăţire. Norocul a făcut să ne întâlnim pe bulevardul Ion Mihalache, pe unde ea locuia, iar eu căutam magazinul de cosmetice „l’Occitane”. Ne-am îmbrăţişat întocmai ca jumătăţile lui Platon. Ea mi-a spus cu inegalabila ei autoironie: „Mi-ai frânt inima”, iar eu am tăcut chitic, de frică să nu i-o mai frâng o dată. Doar după ce am intrat într-o cârciumă, „La Plăcinte”, de prin preajmă, şi i-am bălmăjit ceva acolo, despre mine, despre noi, Gabriela mi-a spus fraza asta care m-a uns pe suflet, dar mi s-a şi întipărit în creier. În creierul de hoţ al frumuseţii şi expresivităţii produse de alţii: „Dar tu ştiai că ai un cuib în inima mea.” Aşa era. Ştiam şi de-asta îmi fusese cam frig în cele şase luni din urmă...

– Spuneam – când am semnalat apariţia – că există o lume a ei în cartea asta şi un duh în care a fost scrisă. A fost senzaţia mea când am început să o citesc. Te scoate din tine, îţi imprimă un ritm şi o respiraţie şi te poartă în acele misterioase sate dobrogene şi te umple cu o lume. Şi dacă de la distanţă pare orbitor, prăfuit şi încremenit tot tabloul, pe măsură ce te apropii, totul devine dens, fascinant, misterios, plin de forfotă şi de mirosuri. Cum aţi găsit cadenţa scrisului din acest roman, în ce fel de respiraţie a fost scris el?

– Astea sunt lucruri foarte măgulitoare şi mulţumesc pentru ele. Dar la asta habar n-am cum să răspund. Doar că m-am asigurat că mă reaşez de fiecare dată în faţa calculatorului şi reiau scrisul atunci când reuşesc să resimt o mare dragoste, căldură, tandreţe şi compasiune pentru personajele mele, inclusiv pentru personajul narator, cel care spune „eu” şi care este şi nu este eu, persoana fizică, civilă, Doina Jela. Deşi i-am cedat aceluia atât numele, cât şi o parte din identitate. Nu numai pe cea avuabilă, avantajoasă.

– Unde este limita dintre ficţiune şi memorialistică? Vedem fotografii şi, fireşte, ne întrebăm cât din ce scrie acolo au trăit aceşti doi oameni de pe copertă?

– M-a fascinat întotdeauna procedeul postmodern al peticirii lumii fictive cu „citate” din lumea real-obiectivă: colajul, în pop art, inserţia de secvenţe documentare într-un film de ficţiune – îmi amintesc ce mult m-a inspirat, impulsionat, multipremiatul Forest Gamp, al lui Robert Zemeckis, din 1994, cu aproape treizeci de ani în urmă, cu secvenţele lui din documentare, sau filmele, încă şi mai vechi, ale lui Woody Allen, cu inserţiile lui din alte opere. Când l-am adoptat eu însămi, pentru prima dată, pastişând însă documentul, nu făcând colaje de petice de real, de document, în ficţiunea mea, am făcut-o cumva aproape mecanic, nefiindu-mi mie însămi foarte clare resorturile adânci ale acestei fascinaţii. Sau nevoind să le asum, să le recunosc. Literatura adevărată este mitomanie. Scriitorul, care „spune adevărul prin intermediul minciunii”, nu are altă dorinţă mai mare, ca orice mincinos de altfel, decât să fie crezut. Or documentul este cel care potenţează, asigură credibilitatea minciunii. Orice om care spune poveşti ştie cum se petrec lucrurile: povesteşti ce povesteşti, mergi aşa, pe cele două picioare ale tale, punându-l pe unul înaintea celuilalt, precum copilul Nicolciu şi, dintr-odată, te trezeşti că o iei în sus, aşa, te ridici de la sol. Fără asta, fără să te desprinzi de real, fără să-i adaugi ceva, nu există literatură. Cum spunea Mazilescu despre Guillaume al său, cum se plânge lumea că „zboară cu bicicletele noastre, cu aripile noastre”. Limita dintre ficţiune şi memorialistică este acolo unde începe desprinderea. Fotografiezi, descrii un tractor real, îl arăţi, dar până ce acesta nu devine măcar planor, dacă nu te ţin curelele să-l ridici cât pe un avion supersonic, nu e literatură... Se întâmplă chestia asta, să se dezlipească de la sol şi o constaţi cu stupoare încântată. Ca să răspundem totuşi la întrebare, unele dintre întâmplări, oamenii de pe copertă le-au trăit. Altele, nu. Ce ar fi frustrant pentru ei, poate, dacă ar mai fi în viaţă şi dacă m-ar lua în serios, este faptul că au trăit lucruri pe care nu le ştiu şi nu le-am putut cuprinde în cartea mea. Sigur, falsul fiu al lui Aram Artiom Agop e de două ori fals. Bunicul Sepetcidis n-a primit un asemenea musafir şi n-a înghiţit o asemenea gogoaşă. Nu că n-ar fi putut, un om inteligent şi curat la suflet este cel mai uşor de păcălit. Dar asta e o păţanie a altcuiva, o poliţă, o răzbunare prin intermediul meu a păţitului/ păcălitului care a trăit-o. Am în minte, şi e parţial scrisă, o carte în mai multe secvenţe, în care aş încerca să povestesc viaţa riguros reală şi adevărată a unora dintre persoanele care mi-au inspirat personajele cele mai pregnante, ceva ca nişte biografii: Vlad Cernescu, Letiţia, Digei (Villa Margareta), Feodor Mihailovici, Alexandrina Pantazopol (Efectul fluturelui), Aram Artiom Agop (Cuibul...). Dar mă trezesc că scriu ce scriu riguros exact şi în cel mai mare respect pentru fapte şi realitate („realitatea palpabilă, cea cu urechile mici şi vorbe din ce în ce mai dulci...”, tot pe Mazilescu l-am citat), şi, brusc, năravul de a fabula (al copilei autobiografice Antonia) devine irezistibil. În loc să pună tacticos un picior înaintea celuilalt şi să meargă, ca tot omul lăsat de Domnul pe pământ, să-şi ducă zilele aşa şi nu altfel, biografa din mine începe să sară într-un picior, să facă roată şi pe urmă să-şi ia zborul. Cum făcea personajul lui Marquez în timp ce întindea rufe pe frânghie. Vrea asta să spună şi ceva serios? Da. Nu numai că scriitorul nu poate trăi fără poveşti, dar şi că nici cititorul nu poate. Că nici pentru el realitatea, cu urechile ei mici, nu are destulă strălucire. Că povestea este ceea ce rămâne. Sigur, asta e o spuză pe turtă, care trebuie privită cu circumspecţie. Fiindcă ficţiunea este în acelaşi timp rătăcire, drog.... Dacă puterea ei cea mai mare este să-i ridice de la pământ şi să-i facă să-şi ia zborul pe mirii lui Chagall, să uite de lanţurile care-i leagă de glie, făcându-i în acelaşi timp dureros conştient de ele, realitatea „cea cu urechile mici etc. etc.”... se răzbună. Ea nu ne uită, chiar dacă noi o uităm.

– Este evident că memorialistul din dumneavoastră a făcut şi muncă de teren şi de investigaţie. Unde aţi început cercetările, cum aţi procedat cu documentarea? Şi cât a durat să strângeţi toate aceste surse?

– Păi a durat până am trecut la prepararea produsului şi mult după aceea. În afară de zbor, literatura este artă culinară, nu? Mai pui, mai adaugi, mai guşti... Mai arunci... Mai mult însă decât investigaţie, aici, este tot mimarea, simularea investigaţiei, pastişarea scrisului documentar. Din „Caietul Unchiului Nicolciu”, care există, NU am transcris ca atare foarte mult, nici măcar tot ce este între ghilimele. Nu se lipea pe bucăţi mari nicăieri. De multe ori l-am pastişat. În schimb, din cartea concetăţeanului meu, publicată, am putut să citez riguros exact.... Şi, din păcate, uneori, la fascinantele nume, de oameni şi locuri, care m-au obsedat de când mă ştiu, nu am putut renunţa. Se prăbuşea toată construcţia în absenţa rezonanţei lor extraordinare: Ciopa, Zarcu, Şaip, Iordana, Ghiaurchioi, Bardalia.... Tot ce am mai făcut, le-am atribuit însă alte funcţii, alţi titulari... Acel caiet, de vreo 70 de pagini de dactilogramă, poate cândva, cumva, îl voi pune în Addenda unei ediţii a Cuibului... Ar fi o demonstraţie din care să rezulte cât sunt de indiscernabile realitatea şi ficţiunea născută din ea şi cum asta suscită întrebarea, pe cât de tulburătoare, pe atât de rodnică: Ce e realitatea? Ce e ficţiunea?

– Vi s-a întâmplat – dat fiind că fotografiile din roman sunt reale, sunt bunicii şi rudele dumneavoastră – în munca de cercetare asupra arhivelor familiei să descoperiţi fapte ale unor protagonişti care v-au emoţionat puternic, dar pe care să nu doriţi să le transformaţi în literatură?

– Sigur, nu tot ce este emoţionant pentru mine se desprinde de la sol, nu? Nu de dorinţă era vorba, ci de nedibuirea locului şi rostului lor în această carte. Rostul fotografiilor este acela de pistă de decolare din real. Dar şi sursă de tulburare şi inducere în eroare. Şi invitaţie la vigilenţă. Şi mai e frumuseţea lor în sine.

– „Caietul Unchiului” – câtă ficţiune este în această idee? Dar în „să te faci mireasă când o să fii mare”?

– În folclorul familiei a existat această poveste. Că eu la grădiniţă îmi alesesem deja profesia viitoare, aceea de mireasă, şi că aş fi suferit când, din cauza păduchilor, a trebuit să mi se taie părul. Dar unele mătuşi susţin că o altă fetiţă din familie, sau şi ea, ţipa disperată prin curte: „Nu-mi tăia gâţele”, iar ţipetele astea îmi străpung şi acum inima.... Cum să tai gâţele unei copiliţe din cauza unor insecte aşa de mici?

– Bunica Plamena – într-adevăr, un personaj de roman şi de film – era, citez, „o babă cu limba ascuţită căreia nu-i sufla nimeni în ciorbă”? Ce credeţi că ar fi spus dacă ar fi avut cunoştinţă de acest roman?

– Nu ştiu. Probabil că aş fi fost mai puţin liberă să scriu despre ea dacă ar fi fost încă în viaţă, dar portretul ei este destul de corect, în spirit, şi aproape şi în literă. Mai puţin numele, cel real m-ar fi ţinut legată de realitate, una destul de plată, fiindcă purta numele meu: Jela. De altfel, acest nume, PLAMENA, auzit într-o seară, la Ateneu, când am ascultat-o pe o extraordinară pianistă din Bulgaria, Plamena Mangova, care semăna de altfel cu.... Gabriela Omăt, a fost o adevărată pistă de decolare. În acea noapte am scris, ca după dictare, capitolul despre Bunica. În schimb, ideea cu turneul Luciei Sturdza Bulandra, la care soţul ei ar fi dus-o, pe asta chiar nu ştiu pur şi simplu de unde am scos-o. Aşa cum nu ştiu de unde am scos amorul Unchiului Nicolciu, copil de zece ani, pentru Polixenia, şi nici povestea cu harta interactivă a călătoriei apostolice a Sfântului Pavel. Poate o să-mi dau seama într-o bună zi… Poate că s-au născut amândouă din fantasmele de mărire ale copilului care am fost eu însămi. La malul mării visezi deşănţat, dezlănţuit, fără măsură, mă gândesc... Eşti paranoic în voie... Dar poate am prelungit, oferindu-i o compensaţie fictivă bunicii, visul ei neîmplinit de a deveni învăţătoare. În mintea mea, de femeie fără copii, care şi-a atribuit, fictiv, fraudulos, trei copii ai altcuiva, împlinirea supremă a Bunicii sunt acei şase băieţi ai ei, dar ştiu eu ce să zic? Aş zice că acel copil-savant sunt în cea mai mare măsură eu însămi. Aici, documentarea cu care am blindat ficţiunea este reală şi mi-a luat ceva timp şi multă solicitudine generoasă în a-mi pune la dispoziţie materiale, cărţi, ziare, fotografii, din partea prietenilor constănţeni. La fel istoria Constanţei, a satului Vadu. I-am pomenit în note de subsol sau în text.

– Şi Mama, cum a fost să construiţi partitura acestui personaj?

– Emoţionant a fost. Necesar a fost. Da. Un exorcism, un masochism şi o lecţie: de la mama am învăţat că important şi hrănitor pentru suflet este să iubeşti, nu să fii iubit. Problema este dificultatea de a învăţa asta pe cont propriu, ca autodidact.... Ce am vrut este să-mi iasă o carte nu despre mama mea, deşi este şi asta destul pentru sufletul meu. Dar sper să fie o carte despre toate mamele şi despre aspiraţia noastră a tuturor de a ne cuibări în inima Mamei.

– Prietenul LRC – un personaj ancoră, o mostră de echilibru şi de provocare. Vi l-a inspirat cineva din realitate? Un om care simte când ceva nu e în ordine cu dumneavoastră, în al cărui acronim se poate... „scormoni”... „Fata Moşului”...

– „Lereceul” este un fel de călăuză simbolică, prin labirint, a personajului narator, nu? Nici nu e aşa de greu de scormonit, în fond. Am fost fericită să las o mărturie despre acest mare prieten şi mare personaj.

– Aţi revăzut peste ani satele Corbu şi Vadu – acum destinaţii boeme şi turistice. Cum se suprapune imaginea a ceea ce a fost cândva aici peste ceea ce este acum? Cu ce ochi le vedeţi?

– Eu merg în fiecare an la Vadu, împreună cu cineva din rudele noastre, sau singură, sau fiecare separat. Toţi mergem acolo. Ne revedem cunoştinţele, vechii prieteni, îi vizităm pe cei din cimitirul cu liliac, revedem marea, fix în partea ei care „ne aparţinea” în copilărie, de cele mai multe ori, în extrasezon...

– Spuneţi frumos în roman: „felul în care încheiem poveştile atunci când le spunem nu corespunde niciodată nici naturii, nici adevărului lor”. Întrebarea mea este: cât de greu a fost să scrieţi sfârşitul?

– E curios, dar ceea ce pare să fi fost cel mai greu de scris a fost cel mai uşor de scris. Şi invers. M-am chinuit zile întregi la nenorocitul de capitol despre întâlnirea cu „Ţăranul cu cravată”. Până să sune cursiv, firesc, limpede.... Iar unele capitole, dureroase ca o naştere, au ieşit firesc, chiar ca expulzarea, bucuros-dureroasă a unui făt.

– Cine a fost de această dată primul cititor al cărţii? Dintre cei care au citit în manuscris, care a tras acea concluzie care v-a plăcut cel mai mult?

– Prima care a citit cartea a fost Carmen Radu, directoarea editurii Darclée. Care mi-a zis că la ultimele 50 de pagini a plâns... Acesta a fost cel mai preţios indiciu pentru mine. Cititorul de azi nu mai plânge aşa de uşor, ca cei din generaţia mea, care plângeau citind La Medeleni, de sărea cămaşa de pe noi, iar nepoata mea, de 15 ani, mi-a zis că nu i-a plăcut Olguţa, fiindcă e „... cam paraşută”.

– Aveţi şi în realitate un „fişier cu vise” pe desktop?

– Nuuu, evident. Dar pe unele mi le notez în jurnal, visele mă fascinează în continuare. Şi le atribui de acolo cui i se potrivesc.

– Ce efect a avut asupra dumneavoastră scrierea acestui roman? E atât de condensat, de personal, de subtil, încât sunt tentată să presupun că e ceva de catharsis, de eliberare.

– Mulţumesc din nou, dragă Simona. Eu am spus încă după ce am publicat Villa Margareta că fac un fel de forare în propriul meu suflet. De asta te temi îndeobşte, crezând că îi rişti dezintegrarea. În tinereţe, credeam, gândindu-mă la foarte marii creatori, că scotocirea, vivisecţia asta e periculoasă. Acum cred că ea nu e distructivă, ci dimpotrivă. Introspecţia ne reconstituie. Când mă gândesc din ce vieţi dezordonate, haotice, distructive, autodistructive se construiesc capodoperele, cred exact contrariul despre puterea artei. Că ea pune ordine în haos.

– Dar este oare şi un fel de „reparaţie” pentru unele aspecte din trecut? Sau măcar o invitaţie la înţelegere, la clemenţă? E o întrebare survenită în urma lecturii Epilogului...

– Da, asta am spus şi în răspunsul precedent. Literatura este ordonare a haosului, limpezire, izbăvire, şi prin asta aduce alinare, vindecare, catharsis. Decât că trebuie să fii atent, să nu fie clişeistică, să nu fie siropoasă, mincinoasă.

– Dar emoţii, emoţii pentru receptarea lui, aveţi?

– Oh, cred că acum pot să fac şi această dezvăluire. Am avut, până l-au citit cei câţiva oameni în al căror gust am încredere şi care nici măcar nu i-au remarcat hiba, o mare emoţie. Dacă ar fi fost după mine, l-aş fi tipărit cu o banderolă de avertizare. Ceva în genul: „În cartea aceasta nu există nicio scenă de sex”. Dar n-ar fi fost destul, fiindcă în ea nici măcar nu se pupă doi. Mi-am făcut mari probleme. Dar nu le-am putut depăşi, nici cât am scris, şi cu atât mai puţin după. M-am gândit doar că noi, cei care am trăit jumătate din viaţă în cenzură şi autocenzură, am avut o problemă când s-a trecut, imediat după 1990, la forjarea unui limbaj, la găsirea unui ton, a unei atitudini faţă de sex. Au dat semnalul generaţiile de după noi, începând direct cu zoofilia. Dar atunci când unii dintre noi au încercat să ţină pasul, le-a ieşit ca naiba. Nu-i vorbă că nici tinerii n-au strălucit. Nimeni nu scrie despre sex cu nonşalanţa, umorul, naturaleţea unei extraordinar de talentate puştoaice ca Sally Rooney sau ca Joseph Moehringer (Dulcele bar). Pe urmă mi-am dat seama că nu e o chestie de generaţie, şi nici de cenzură şi autocenzură. Peter Esterhazy, cu înjurăturile lui, Vladimir Sorokin, cu lumea lui de cuţitari şi prostituate, sau Bolańo, cu Detectivii (lui) sălbatici. Ci, pur şi simplu, cred că erotismul este o grea piatră de poticnire şi un revelator de talent lipsit de îndurare. Şi că singura condiţie pentru a-ţi bate capul să găseşti mijloacele este NU să vrei să fii în trend, ci să ai ceva de spus despre asta. Altă emoţie nu am avut. Or de asta am scăpat, zicându-mi: asta e, ce-o fi o fi!.