Nu departe de Bucureşti, în marginea oraşului Buftea, se întinde Pădurea Râioasa, declarată monument al naturii. Şi pe bună dreptate. Cum pui piciorul în ea, eşti copleşit de suspine. Fiecare bucăţică de lemn oftează, îmbrăcată în muşchi, ca într-o blană de capră. Iar pe unde nu creşte muşchiul, înfloresc lichenii, ca nişte hărţi cenuşii. Din această cauză se şi numeşte Pădurea Râioasa.

Lucrul şi mai neobişnuit este că uneori, mai ales vara, din tufişurile ei răbufnesc nişte valuri călduţe şi colorate, ca dintr-o discotecă subterană. Vinişoare de un verde-smarald urcă fără grabă, lingând evantaiele curcanilor, curţile pavate, târându-se şerpeşte pe trotuar, până la Primăria oraşului Buftea. Iar odată cu această răsuflare de djinn, străzile sunt inundate discret de un parfum încălzit. E ceva familiar la început, un fel de muşchi trezit de răpăiala unei ploi de aprilie, ca apoi să se transforme într-un miros cald şi invadator, ieşit din milioane de flori lovite de dogoarea lui iulie.

Localnicii sunt încredinţaţi că valurile parfumate vin direct de la studiourile de film. Unii însă mai ştiu că numai cu vreo sută şi ceva de ani în urmă, printre stejarii cu platoşă mătăsoasă, trăia un bărbat învăluit în aburi fieroşi, pe nume Liliac Pantelimon.

În zilele de vară, ochii lui negri se plimbau discret pe deasupra păpurişului, iar, alteori, părul îi flutura întunecat printre trunchiuri. Trecătorii întâmplători ştiau că este Liliac. Uneori chiar mai stăteau de vorbă cu el, considerându-l un fel de paznic al pădurii, ceea ce-i făcea să i se adreseze ca unui bărbat matur. Ce-i drept şi impunea, căci Liliac era un tip falnic. Nu era un fel de omul pădurilor, ci un urmaş demn al Pantelimonilor, născut din nişte părinţi însinguraţi sau proscrişi, care-şi duseseră viaţa lor scurtă într-o căsuţă ascunsă de păpurişul bălţilor şi de tufişurile rugoase ale acestei păduri. Rămas singur de pe la 15 ani, Liliac a-nvăţat cu durere cum să culeagă bunătăţile vieţii. Şi-a înfipt unghiile în gâtul porumbeilor sălbatici, a rupt cu dinţii din carnea dulce a iepurelui, dar, mai ales, a mestecat coaja ulmilor şi s-a bucurat de sucul scump al lichenilor.

Viaţa lui Liliac era intensă şi plină de vise, iar obiectivul lui, desigur secret, purta numele de Kleppini.

Dar în această viaţă, aproape perfectă, a intervenit ceva care, cum se zice, i-a rescris întreaga istorie. A fost o zi, când, printre firele de arior, a văzut cel mai straniu lucru de până atunci. Era un obiect de mici dimensiuni, care semăna cu o uşă, cu un capac de sipet, sau poate chiar cu o casetă. Cum zăcea în iarbă, părea ceva vrăjitoresc, iar Liliac l-a privit circumspect. Nu era vorba despre cum arăta, cât despre impresia pe care i-o produsese. Pe faţada ca un petic de piele respira cineva nevăzut.

Pachetul de hârtie a fost o enigmă timp de câteva zile. Cu precădere imprimeurile îi stârneau interesul. Aveau în ele ceva hipnotic, ca şi ochii de lup.

În singurătatea Pădurii Râioasa exista totuşi cineva care ar fi putut să dezlege înţelesurile ascunse ale acestui obiect misterios, şi anume - Matilda.

Aceasta venea rar, trimiţând întotdeauna o armată de spiriduşi, care îl anunţau pe Liliac de sosirea ei neîntârziată. În orice punct al pădurii s-ar fi aflat, auzea iarba tremurând sub pantofii aurii, vedea stolurile de lăstuni care îşi luau zborul, speriaţi de foşnetul fustelor, şi îi intra în urechi gâlgâiala micului fluier de tablă.

Matilda nu apăruse întâmplător în Pădurea Râioasa, ci incitată de poveştile care circulau pe seama Omului Verde. Chiar de la primele lor întâlniri i-a adus un sul de hârtie, care l-a lăsat cu gura căscată. Era un afiş de la Circul Sidoli, despre care Liliac a aflat treptat că era un fel de paradis cu intrare plătită. Pe foaia lucioasă cei 9 cai împodobiţi cu panglici şi pampoane colorate păreau vii.

Matilda era o femeie cu gene lungi şi rochii strălucitoare, pe care şi le scotea întotdeauna cu mare grijă, ca să nu le înverzească. Ea era asistenta marelui Kleppini, devenit, în mintea lui Liliac, cel mai însemnat om din lume. Asculta vrăjit povestea fiecărui spectacol, în care iluzionistul reuşea să spargă încuietorile, să deschidă lacătele sau să iasă din cufere strânse în chingi de oţel. Însuşi Houdini, care fusese până atunci zeul cătuşelor, a trebuit să-i recunoască puterea, după ce Kleppini îl avusese la degetul lui mic.

Cu timpul, Liliac începu să viseze la acest personaj de excepţie, sperând să-l întâlnească într-o zi. Iar Matilda îi promisese că ziua aia nu era prea departe. Mai ales că nici Liliac nu era un om obişnuit, ci însuşi Omul Verde.

*

Cu câţiva ani buni înainte de asta, Pădurea Râioasa avusese o perioadă de glorie. Totul a început într-o primăvară cu temperaturi foarte mari. Înfloriseră salcâmii, iar din baltă se ridicau capetele broscoilor. Liliac şi-a şters faţa cu dosul palmei şi-a fost cuprins de o groază imensă. Pielea mâinilor îi devenise de un verde strident. S-a cercetat cu prudenţă şi-a constatat că tot corpul îi strălucea, îmbibat într-un ulei de smarald. Speriat, a luat-o la fugă spre baltă, răcnind în acelaşi timp ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i vină în ajutor cineva. Dintre coroanele copacilor au zburat păsările, iar, pentru o clipă, înşişi lupii au ridicat boturile spre cer.

Liliac s-a scufundat în baltă şi s-a spălat, rugându-se să-i revină culoarea normală. Când a ieşit din smârcuri era curat ca un crin.

Însă n-a durat mult.

În scurtă vreme, pieptul i s-a acoperit iarăşi de stropi verzi.

Iniţial a crezut că-l blestemaseră guşterii omorâţi de-a lungul vremii. Apoi, a trecut prin minte toţi duşmanii amestecaţi în destinul lui. Iar, în cele din urmă, epuizat, a dat vina pe Dumnezeu.

Cu timpul, a observat că, pe lângă transpiraţia verde, au început să-i crească din piele valuri de fum, la început cu un vag miros de verdeţuri, iar mai apoi din ce în ce mai înmiresmat. Cu cât mesteca între măsele muşchiul foios, cu atât transpiraţia îi devenea mai abundentă, evaporându-se în valuri verzi, încât, dacă alerga prin pădure, părea o nălucă învăluită în ceţuri. Iar, dacă se odihnea sub câte un rug de măceş, mărăcinişul se împâclea pe câţiva metri de acel abur de izmă.

Nu după mult timp, fuioarele prelungi au împânzit toată pădurea, iar în satele din preajmă şi chiar la Bucureşti, s-a răspândit zvonul că în Râioasa trăiesc zâne de fum.

Mai bine de şase ani lumea a făcut pelerinaje, căutând comori imaginare la rădăcinile stejarilor.

Uneori, femeile, venite după flori, trăgeau în nări mirosul vanilat şi oftau copleşite, iar câte una dispărea pentru un timp în valurile verzi dintre tufele de pelin.

Aşa a început Liliac să prindă încredere în viaţă şi în adevărata lui forţă. Aproape că nici nu se mai preocupa de transpiraţie şi de aburii verzi care răbufneau la fiecare mişcare.

Bărbaţii trăgeau în nări parfumul călduţ, iar femeile îi luau urma, până în cele mai îndepărtate hăţişuri. Pădurea Râioasa devenise loc de picnicuri şi pentru lumea bună. Trăsurile se strecurau în desişuri, iar Liliac începu să pipăie cu degetele lui verzi dantele de Flandra, lenjerii pariziene şi şolduri mătăsoase, care păreau neatinse de vreo mână de om. Multe femei îşi îmbibau batistele în transpiraţia lui parfumată, ca să le păstreze apoi în cutiuţe metalice ori pe fundul lăzilor de zestre pentru nepoţii ingraţi, incapabili să înţeleagă sensul unui damf de răsură, rupt din îmbrăţişarea acelui bărbat unic şi imposibil de scos din pădurea de fum.

Numai Matilda culegea cu răbdare parfumul uleios, plimbând gura unui şip din gropiţa buricului până la bărbie, ca apoi să-l vândă pe bani buni în Drogheria Dulberg.

*

Cum era de aşteptat, obiectul nu-i puse Matildei niciun fel de probleme:

- E o carte despre plante. Ştii ce scrie aici? Botanique par Fabre.

Liliac privi scrisul care i se păru că arată exact ca porţile Fabricii de Vată.

- N-ai mai văzut până acum o carte, nu-i aşa? Cine ţi-a da-o?

Gândul că obiectul ar fi putut să aibă un stăpân îl înfioră.

Câteva zile, Liliac răsfoi fără grabă cartea, până îi înverzi filele, aşteptându-se ca la un moment dat să găsească ceva, un indiciu al adevăratei valori, pe care o avea obiectul acesta, de un verde stins, cu chenare subţiri şi cotor din pânză scrobită. Dar, înainte de-a apuca să se dumirească, apăru însuşi nebănuitul stăpân.

Întâlnirea s-a produs la amiază. Liliac, tolănit în iarbă, cerceta paginile cu degetul umezit. L-a simţit cu mult înainte de a-i vedea silueta. Mai întâi a auzit trosnetul crengilor sub tălpi şi-a apreciat cu exactitate că erau nişte încălţări fine, de orăşean. Apoi l-a zărit printre trunchiurile tinere, de arţari, ştiind că şi străinul îl remarcase.

Acest intrus, care a schimbat întregul mers al vieţii lui Liliac, a făcut ochii mari, căci era prima dată când întâlnea un om verde. Liliac a rămas pe loc şi două fuioare verzi i-au ţâşnit înfierbântate din tâmple. Vizitatorul arăta ca un puşti, îmbrăcat cu o haină neagră, foarte strânsă în talie. Nu părea speriat. Continua să se apropie, ca şi cum ar fi văzut în fiecare zi numai oameni împachetaţi în ceţuri de fiere. Avea o privire mătăsoasă, care se lipea imediat de orice om, iar când a fost suficient de aproape a spus cu un glas venit din plămâni:

- Văd că te fascinează Fabre-al meu!

Cu toate că îl auzise foarte bine, şi-a dat seama că nu înţelesese nimic. Băiatul continua să-l privească, ţinându-şi o mână în buzunarul hainei sale cambrate, aşa că Liliac s-a acoperit cu încă un strat de transpiraţie verde. În jurul lui, aburii se foiau ezitanţi.

- Interesant, a spus puştiul. Ştii cumva să vorbeşti?

Întrebarea l-a izbit neplăcut.

- Sunt Liliac Pantelimon, domnule!

Faptul că-i spusese domnule l-a fâstâcit şi mai rău. Vedea foarte bine că străinul n-avea mai mult de 14 ani. Cu toate acestea, părea să nu-l deranjeze apelativul, deoarece a continuat să pună întrebări, interesându-se de câtă vreme avea transpiraţia verde.

Îl privea, aşteptând încă răspunsul, cu nişte ochi grei, al căror iris era întunecat şi luminos totodată, ca un petec de pământ înţelenit, peste care s-au aşezat de curând primii fulgi de zăpadă.

- Dacă mă spăl, se duce, a şoptit Liliac, în acelaşi timp atent încă la zgomotele pădurii, cu toate că în acel moment nu-l mai interesa în mod real mişcarea silvestră.

Pe buza băiatului din faţa lui, care se apropiase şi mai mult, rămăsese lipit un abia vizibil fir de iarbă. Poate că era doar un ac de mărar, răsfăţat în mustul discret.

- Primăvara trecută erai tot aşa, verde? l-a întrebat străinul din nou, cu aceeaşi voce gravă, mişcându-şi buzele atât de lent, încât păreau nişte inimi de pasăre adormită. Mă interesează tot ce mişcă în pădurea aceasta şi vreau să iau o mostră din sudoarea ta verde, a mai adăugat el, în timp ce scotea din buzunar o cutiuţă lemnoasă.

Liliac stătea în aceeaşi poziţie, împâclit de fumul uşor, ca o pulbere de lucernă, fără să-şi poată lua nicio clipă ochii de la buzele care abia se umflau, conştient totodată de cerul îndepărtat, de deasupra coroanelor, de ochii pisicii, care pândea de pe creanga firavă a unui salcâm, şi de respiraţia măsurată a neobişnuitului vizitator. Acesta a deschis cutia şi a smuls cu doar două degete un fulg mic de vată.

- O să-mbib puţin în mâzga asta, iar săptămâna viitoare ne întâlnim tot aici. Poate aflu mai multe.

Băiatul l-a privit din nou, cu ochii lui ca două prune brumate, şi a mărturisit în şoaptă:

- Mă numesc Grig.

În tăcerea lăsată pentru o clipă, pisica şi-a deschis maxilarul cu o mică plescăială, iar printre copaci s-a auzit glasul unui bărbat. Abia atunci, Liliac şi-a dat seama că dincolo de tufişuri, se legăna coşul cenuşiu al unei trăsuri.

- Ne vedem peste o săptămână, să nu uiţi!

Şi-n timp ce Grig dispărea printre tufe de mur, lui Liliac i-au căzut ochii pe cartea rămasă încă în iarbă. Ar mai fi putut să strige după stăpân, însă o emoţie contopită cu misterul care urca din cartonul de-acum umezit, l-a făcut să nu scoată niciun cuvânt.

*

A doua zi se spălă bine, frecându-se cu toate buruienile crescute în malul bălţii, iar un ceas întreg îşi descâlci părul, fir cu fir. După aceea, păzi poiana primei lui întâlniri decisive, la concurenţă cu pisica sălbatică. Toată săptămâna, zilele lui trecură la fel. Dimineţile foşnea cartea, iar cu fiecare pagină dată, i se revărsară din creier vocea amplificată de o pâlnie nevăzută, gura buzată, inclusiv acel minuscul fir de iarbă, care părea ţâşnit din colţul ei mişcător.

Pădurea părea pustiită, iar Matilda nu-l vizită, încât timp de mai multe zile nu se auzi niciun glas omenesc.

Când, în sfârşit, zări silueta plăpândă, strânsă în binecunoscuta haină, îşi pipăi instinctiv pletele şi coborî din copac în mare viteză.

Grig se opri cu prudenţă, fără ca ochii lui iscoditori şi stăpâni să piardă vreun amănunt al acestei intrări în scenă.

- Sper că nu m-ai aşteptat toată săptămâna!?

Liliac se grăbi să scuture capul, în acelaşi timp lovit, fără explicaţie, de cuvintele vizitatorului său. Acesta ţinea în mână un sac de piele, încreţit ca un gogoşar.

- Uite, am găsit un caz similar.

Câteva clipe mai târziu stăteau amândoi cu spinările lipite de scoarţa groasă, răsfoind un cărţoi cu desene. Această nouă carte era chiar mai pe gustul lui Liliac. Siluete umane, capete păroase, bărbaţi cu urechi de iepure ori animale cum nu văzuse vreodată apăreau pe fiecare pagină, în timp ce glasul lui Grig căpăta un ecou moderat:

- Este o carte veche, de fapt un volum din Historia Animalium a lui Gesner. Uită-te aici, la omul ăsta cocoşat! În text se spune că are o culoare albastră şi urât mirositoare.

Liliac privi degetul lui Grig, care stătea întins peste încâlceala neagră. Rândurile aliniate, cu bucle identice, arătau ca o armată de vrăjitori. Nu putea să-şi explice cum de ascundeau atâtea lucruri şi mai ales cum de făcea Grig ca să le înţeleagă sensul misterios. Nimic din ceea ce văzuse până atunci nu-i trezea un interes egal cu acesta. Totuşi nu îndrăzni să pună nicio întrebare. Când însă degetul se mută pe un desen, Liliac înţelese că îl considera la fel de hidos ca pe bărbatul acela. Era un ins burtos, cu un gheb care îi lovea ceafa şi cu nişte ochi ieşiţi din orbite. Primul impuls fu să se ridice şi să plece. Însă spatele continua să-i stea lipit de arţar. În plus, Grig închise dintr-o dată cartea şi trecu la alt subiect. Îi povesti mai întâi despre fiinţele imposibil de văzut cu ochiul, care trăiesc cuibărite sub unghii, în apă, pe frunze, chiar şi în muşchiul mustos al copacilor din Pădurea Râioasa. Bacterii, rosti Grig, iar cuvântul îl izbi în creier, înfiorându-l. Pe gurile acestor animăluţe hidoase năvăleau neîncetat cohorte de soldaţi coloraţi, mici stropi verzi care se grăbeau să iasă din pielea lui Liliac, preocupaţi să-şi înceapă viaţa în imensitatea pădurii.

- Am un caiet în care desenez tot ceea ce colectez, îi explică Grig.

Liliac îi privi ochii înseninaţi şi buzele curate şi ample, ca ficatul de raţă. Apoi se simţi dator să spună şi el ceva.

- Eşti din Bucureşti?

Grig voia să urmeze Şcoala de Silvicultură. În sacul încreţit ţinea un caiet în care desenase aripi de fluturi, greieri aşezaţi pe burtă, gândaci şi păsări pe care Liliac le recunoscu fără niciun efort, cu toate că erau doar conturate, fără prea multe amănunte, fără culori, fără textura lor naturală.

- Acum o să te desenez şi pe tine! Vrei?

Cât Grig îi făcu portretul, valuri de fum verzui i se ridicară în creştet. Îşi dădea seama că sudoarea îi şiroia pe la tâmple, dar nu îndrăzni să se mişte.

Desenul îl dezamăgi în totalitate. La început i se păru că bărbatul făcut de Grig avea figură de prost. Era un pletos, cu privirea dusă şi cu o sumă de colaci în jurul tâmplelor, care, desigur, voiau să reprezinte valurile de ceaţă. Cu toată nemulţumirea, nu protestă. Partea cea mai interesantă abia acum urma. Mâinile delicate se mişcară cu o viteză care i se păru năucitoare, în timp ce pe hârtia albă se înşira mica oaste de vrăjitori.

- Ştii ce-am scris aici? Liliac Pantelimon!

Câteva clipe lungi încercă să înţeleagă ce relaţie exista între el şi cele două gărduleţe de răchită, iar pe măsură ce Grig i-l citea pe litere, numele lui scris îi deveni foarte drag.

Când se auzi glasul vizitiului, Liliac se simţi tăiat pe din două.

La început, rămase de piatră, ascultând vocile care se îndepărtau. Apoi, o luă la fugă, mai întâi printre copaci şi peste mărăcinişuri, apoi pe drum, în urma trăsurii, pe care o ajunse abia în spatele Fabricii de Vată. Vizitiul trase hăţurile, iar Grig scoase capul pe fereastră. Soarele dispăruse dincolo de pădure, iar în lumina asfinţitului, Liliac părea diluat în ceaţa lui verde.

- Ce s-a-ntâmplat? răsună cald glasul băiatului.

Liliac scoase din buzunar mica Botanică a lui Fabre şi i-o întinse fără cuvinte.

Aceasta a fost tot. Trăsura a pornit cu zgomot, iar Liliac a rămas învăluit în parfumul lui de frunze şi crini.

*

Zile fără număr a scrijelit cu un cui trunchiurile netezite ori pământul bătătorit. Sute de siluete filiforme au ieşit din mâna lui Liliac, mici lanţuri şi încâlcituri, ca frazele scrise într-un alfabet dispărut. În special L-ul i se întipărise în minte, cu volanele lui grandiose, însă abia din mai multe încercări reuşi să încrusteze ceva asemănător pe coaja lucioasă a unui mesteacăn. Totuşi niciunul dintre eforturile sale nu i-a adus mulţumire. Nimic nu semăna cu acea realitate a unei zile de vară.

Matilda l-a găsit greu, după ce-l strigase prin toată pădurea. Era transpirată, iar dantela decolteului îi tremura discret, în lumina cenuşie a serii.

- Luni plecăm spre Dusseldorf, şopti ea, cu vocea şifonată de cât alergase.

Liliac îşi imagină călătoria ca pe un fel de somn lung, în multe cearşafuri, exact cum i-o descrisese Matilda.

- Kleppini, continuă ea, vrea să te vadă în seara aceasta!

Cu toate că nu-l văzuse decât pe afişe, Liliac se gândi imediat la neamţul cu faţa ca o ridiche albă, ca şi cum s-ar fi aflat lângă el. Era emoţionat şi gelos, într-un mod imprecis. Matilda se afla la dispoziţia acestui Kleppini, care desfăcea lanţurile şi făcea să dispară porumbeii, în aplauzele unor doamne cu pălării mari. Vestea că magicianul voia să-l vadă însemna pentru el să părăsească pădurea, să urce în trăsură şi apoi să intre în acea casă, din care ieşeau cai moţaţi, ca în afişele pe care i le adusese Matilda.

Pipăi dantela roz, prin care moţul întărit ajunsese cât ghinda, în timp ce din plămâni ieşi cu greu suflul acelei clipe de nehotărâre şi de dorinţă. În întunericul care se lăsase, valurile verzi scânteiau incert, ca un fel de perdea coborâtă între el şi Matilda. Ea nu mai era iubita lui, ci o femeie pe cale de-a pleca pentru totdeauna. Printre coroanele înalte se vedea luna, mototolită, în forma ei cea mai proastă, când mai are doar câteva zile până la împlinire. Mâna lui Liliac trase şiretul subţire, înnodat în corset, continuând să se gândească la întâlnirea cu nemaipomenitul Kleppini.

Dar pe măsură ce se lipea de carnea Matildei, din încrengătura de imagini care apăreau şi dispăreau în viteză, una singură se opri, ocupându-i fără grabă tot creierul. Era propria faţă, desenată de Grig, faţa lui învăluită de fum verde, dedesubtul căreia se întindea lanţul de ochi al numelui său.

- Nu merg, anunţă Liliac, iar cuvintele îşi făcură loc cu greutate prin aburul care îi invada gura.

*

În mintea lui Liliac, viaţa strălucitoare la care visase s-a stins odată cu plecarea Matildei. Doar un afiş, din care ea zâmbea peste umărul lui Kleppini, a rămas agăţat de peretele colibei din Pădurea Râioasa. În serile de noiembrie apropia lampa de acest desen, încercând să distingă nu decolteul fostei iubite, ci literele, aşezate ca o sprânceană peste capetele celor doi artişti.

Săptămânile treceau la fel, iar în Pădurea Râioasa nu se mai întâmplă nimic memorabil. Liliac continuă să străbată în goană cărările şi să alerge până la Fabrica de Vată, scrutând drumul care ieşea în oraş. Uneori urca într-un stejar înalt de unde cerceta cu răbdare coşurile negre ale trăsurilor şi siluetele adunate în pâlcuri, încercând să desluşească fiecare detaliu.

Grig nu mai apăru, iar Pădurea Râioasa împreună cu Omul ei Verde intrară într-o perioadă de dezinteres general. De altfel, localnicii se obişnuiră cu pielea înverzită a lui Liliac, mai ales că începuse să iasă din pădure din ce în ce mai des. Uneori îl vedeau amestecat printre bărbaţii strânşi la moară. Alteori cutreiera străzile ori muncea cu ziua prin câte-o grădină. La un moment dat a intrat paznic la Fabrica de Conserve. Umbla îmbrăcat aproape cu aceleaşi haine, îmbibate în sudoarea lui verde, cu părul umed şi cu fruntea încununată de un mic nimb. Ceaţa care îl învăluise cândva era acum doar o umbră firavă.

Un singur lucru a rămas neschimbat: pasiunea lui Liliac pentru scris. De fapt, pentru litera L. Oriunde s-ar fi aflat, chiar şi-n mijlocul unei ocupaţii, din când în când desena câte-un L cocoşat şi împodobit cu câte o coadă de dragon, somptuoasă.

*

Între timp, micul Grig a urmat Şcoala de Silvicultură, cum îşi dorise, şi-a plecat la Paris, hotărât să dezlege misterele vieţii. Dar între preocupările lui mereu s-au aflat tâmplele verzi ale lui Liliac. Lângă portretul pe care i-l făcuse cândva, s-au adunat altele. Bacteria care îi colora transpiraţia nu mai avea niciun secret pentru Grig. Ar fi putut s-o anihileze fără efort. Însă, n-ar fi fost păcat să dispară acel parfum, care trăia încă în amintirile lui? Mai ales la început de vară, când nările i se umpleau de mirosul de frunze mature, îi revenea în memorie faţa lui Liliac, miruită, înfiptă în zona încă imaculată a inimii lui.

Într-o zi a făcut o descoperire care promitea să-i schimbe total viaţa. A fost ziua în care a dat peste plasmide, nişte molecule cu o capacitate extraordinară de a se combina. Şi-aşa i-a venit ideea să modifice o bacterie. Luni de zile s-a gândit cum să-i refacă structura, pentru a arăta exact ca un virus. Puţină lume mai ştie astăzi că acesta a fost primul pas spre un vaccin stafilococic, iar printre creierele care l-au descoperit s-a aflat şi-al lui Grig.

Mai întâi avea nevoie de o bacterie fără secrete, or pentru el cuvântul bacterie era sinonim cu parfumul ceţos al Pădurii Râioasa.

*

Întâlnirea s-a petrecut într-o zi de aprilie, când soarele mai avea încă dinţi.

Grig a coborât din Chevroletul negru şi-a făcut câţiva paşi până la uşa colibei, întârziind un moment pe incrustaţiile care împodobeau uşa. Erau mai mult de treizeci de L-uri, de mărimi diferite.

În înaltul pădurii, mestecenii trosneau ca şi cum cineva ar fi desfăcut capace de bere. Cu indexul îndoit, Grig a ciocănit de câteva ori.

*

Liliac Pantelimon a deschis uşa, apreciind imediat că bărbatul din faţa lui era în mod sigur bucureştean. Sub borul bej, doi ochi clipoceau alene, ca două pete mari de petrol, iar în lumina albă, a lunii aprilie, s-a desluşit într-o clipă chipul matur al acelui Grig aşteptat. Avea aceeaşi privire autoritară şi aceeaşi voce gravă, înşurubată în porii plămânilor. Vorbea ferm, însă în urechile lui Liliac Pantelimon nu ajungea decât susurul unor cuvinte dezintegrate pe loc.

Şi cum stătea acolo, în prag, ţinând încă uşa pe jumătate deschisă, încercând să înţeleagă acele fraze exacte, din cutele frunţii, de pe pomeţi şi mai ales din labirintul urechilor, a simţit cum ies aburii fierbinţi ai fiinţei lui de demult. Mai întâi a văzut drumul alb, care curgea în urma trăsurii. Apoi şi-a amintit Fabrica de Vată şi cerul de-atunci iar în cele din urmă, în rotocoale de fum, i-au apărut clipele lui dragi, în care încercase să scrie, bucuria de a înfige un cui ruginit în trunchiul plăpând de mesteacăn.

Cu mintea la acele zile de vară, Liliac tresări. Cum stătea drept, cu ochii fixaţi pe tâmplele lui fumegoase, acest Grig nou părea hotărât să renască. Îi urmări mâna care aluneca fără grabă şi-şi imagină ce făceau degetele lui, ascunse în stofă. O clipă se gândi că-i adusese ceva, un cadou, de exemplu, şi un val de sânge îi urcă în urechi.

Glasul cucului răzbătea de departe.

În sfârşit, văzu obiectul: Grig ţinea între degete o sticluţă cu dop, pe al cărei fund rotunjit se vedea un smoc de bumbac.

Ochii lui Liliac se crăpară şi, pentru o singură clipă, cei doi bărbaţi s-au măsurat reciproc. Grig era zvelt, iar pălăria lui părea tipărită-n argilă. Într-un mic buzunar de la piept, strălucea o lentilă înrămată-n baga. Nemişcat, ţinând încă sticluţa în mână, arăta ca într-un afiş, de pe obloanele farmaciei.

În schimb, Liliac devenise un trandafir din ierbar. Aproape chelise, dar din fruntea neglijată cu anii ţâşneau încă valuri mici de parfum.

Şi-n boarea subtilă, obrazul lustruit al vizitatorului începu să se înverzească, iar pădurea păru pe loc asaltată de cuci. Sau aşa i se păru bătrânului Liliac. Un oftat lung, împărţit în trei faze, coborî din plămânul lui obosit şi, fără cuvinte, trânti uşa în nasul ilustrului musafir.

*

Grig se retrase un pas, izbit de mireasma discretă şi, înainte de a urca în maşină, examină L-urile încrustate pe uşă. Erau 31 de încercări destul de stângace, pe care le şi vedea puse sub lupa unui istoric, un om preocupat şi meticulos, care va scoate cândva la lumină viaţa şi secretele Omului Verde. Se gândi să mai bată o dată în uşă, dar îşi spuse că subiectul nu mai prezenta acelaşi interes. Densitatea fumului verde se redusese cu peste 80%, iar transpiraţia, nu doar că-şi pierduse din consistenţă, dar mai suferise şi o depigmentare de peste 50 de procente. Înaintarea în vârstă dictase probabil o alimentaţie mai firavă. Gânditor, băgă eprubeta în buzunarul hainei lui englezeşti.

*

Au trecut ani mulţi. Bucureştenii au uitat de Pădurea Râioasa, iar Matilda nu s-a mai întors de la Dusseldorf.

Grig a petrecut ceva timp încercând să schimbe ADN-ul unei bacterii, fără vreun rezultat pozitiv. A vrut, după aceea, să schiţeze un studiu despre cromhidroza acută, însă nu l-a terminat nici pe acesta. În ciuda sutelor de ore petrecute în laborator, n-a lăsat posterităţii decât un articol modest, despre ciudăţeniile Pădurii Râioasa, care a şi dus în cele din urmă la transformarea acesteia în obiectiv protejat. Printre curiozităţile zonei, a trecut, în numai o propoziţie scurtă, şi existenţa unei bacterii, pe care însă, abia după moartea sa, altcineva a pus-o în sfârşit în valoare. Astăzi e folosită în industria parfumurilor de lux.

Cât despre Liliac, se ştie precis că, bolnav şi sătul de viaţa lui verde, într-o zi s-a afundat în pădure şi n-a mai ieşit. În urma sa a rămas un afiş de la Circul Sidoli, care îl înfăţişa pe iluzionistul Kleppini însoţit de Matilda. Pe decolteul ei de dantelă, în fibra bătrână a acelei hârtii, se scurseseră fără grabă ultimele lacrimi de un verde albit.

Cu timpul, bălţile au secat, pădurea a fost ciopârţită, iar în jurul ei s-au îngrămădit zeci de vile. Cu toate astea, din inima Pădurii Râioasa, poate din măruntaiele ei mlăştinoase, se mai ridică şi astăzi câte un abur balsamic. Cine trece prin Buftea este imposibil să nu fie lovit de ceaţa sfioasă a Pădurii Râioasa.