O proiecţie în plan sincronic, orizontal, a întregii deveniri moderne a literaturii. De aşa natură încât ceea ce era datat devine atemporal, iar, în plan semantic, relaţiile vertical ierarhizante ale paradigmaticului – trimiţând la sensuri simbolice de natură metafizică – se transformă în reţele orizontale de natură opţională din punct de vedere al interpretabilităţii textuale. Aceasta ar fi, în mare, o posibilă definiţie a postmodernismului pornind de la o parafrazare a cunoscutei definiţii jakobsoniene a poeticităţii limbajului. Într-adevăr, multitudinea experimentelor postmoderniste de asociere surprinzătoare a diferitelor tipuri de discurs şi/sau de strategii constructive în planul scriiturii se dovedeşte, în fond, a fi o proiecţie a paradigmaticului în plan sintagmatic, la nivelul tipologiei acestora. Cam acesta este genul de reflecţii pe care ţi le poate trezi lectura ultimei cărţi a lui Lazăr Popescu, Eşecul cartofilor cruzi (vol. I, Falsul paradis), apărută în 2010, la Editura Limes din Cluj-Napoca.

Este vorba de primul roman al unui scriitor care are deja publicate şase volume de poezie şi alte opt cărţi de teorie şi critică literară. Acest lucru ne-a făcut să credem, în primul rând, că alăturarea tare, aproape stridentă a discursului de tip monografico-memorialistic de cel metatextual nu poate fi una întâmplătoare, şi nici consecinţa vreunei stângăcii constructive, credem noi, autorul fiind bine familiarizat atât cu tipurile de scriitură modernă, cât şi cu momentele care au marcat gândirea filosofică a aceleiaşi perioade.

Într-adevăr, nu poţi trece cu vederea cea mai izbitoare caracteristică a cărţii, totala lipsă de inhibiţie constructivă de care dă dovadă romancierul Lazăr Popescu atunci când apelează la intertextualitate, punând în relaţie de familiaritate texte din cele mai disparate orizonturi. Cel mai adesea, de acest tratament beneficiază discursul colorat al personajelor asociat fără ezitare cu texte teoretice de mare anvergură din cultura universală, rezumate acestea din urmă, la nivelul extradiegetic al vocii auctoriale. Astfel, nume, dar şi idei şi chiar termeni şi sintagme specifice, precum cele ale lui Platon, Pascal, Heidegger, ori precum cele ale unui G. Bataille ori R. Girard sunt asociate fulgerător – strategia zen, de altfel, este şi ea des evocată! – în contexte dintre cele mai neaşteptate, cu replici, atitudini şi precipitate de gândire neaoşă, după cum se va putea observa cu uşurinţă în citatul de mai jos: „Manoilă Cărare manifesta, ca şi Platon, o acută teamă de mimesis. Aici el semăna cu Platon. Nu râde, stimate cetitorule, tu, semenul meu, frate, companion al meu şi al vidului în care trăim, aruncaţi în lumea satului planetar! Nu râde, rogu-te, căci, dacă-i citim bine, mai întâi pe R. Girard, apoi pe G. Bataille, îmi vei da dreptate. Căci iată ce spune Girard: «[…] El (Platon, n.n.) împărtăşeşte cu popoarele primitive o teroare faţă de mimesis care încă îşi aşteaptă explicaţia adevărată.» Nu? Ori, ce zicea moşul Manoilă? «Ţi-oi spune ceva, nepotule, da’ să nu mă povesteşti.» Pe de o parte se temea să nu-l băznească vuvarii, dar marea lui teamă era că, povestindu-l, îi mimezi, îi imiţi acţiunile şi cuvintele… Şi ce repeta întruna? «Umblă ghiavolul pe pământ, nepotule…» Ia să vedem ce scrie în acest sens Georges Bataille … “ etc., etc.

Acelaşi principiu constructiv funcţionează şi în relaţia dintre părţile romanului. Există capitole ce se integrează realităţii observate din perspectiva personajelor, uneori secundare, urmate sau precedate de altele ce exprimă perspectiva extradiegetică a autorului şi/sau a unuia dintre personajele principale din perspectivă omniscientă, ori invocând metatexte din cultura universală.

Pe de altă parte, cartea are neîndoielnice valenţe realiste, în sensul conformităţii, desigur, cu anumite aspecte ale realului vizat – universul ţărănesc din zona colinară a Olteniei, în perioada interbelică – şi nu în acela al respectării modelului de roman realist. De altfel, încă de la început, se observă o preocupare insistentă în direcţia acestei conformităţi. Romanul începe cu o întrebare adresată succesiv, de către personajul principal, Lucian Ionescu junior, „trăitorul în acest prezent al tranziţiei” – un fel de substitut al eului auctorial – altor trei personaje cu privire la viaţa oamenilor din perioada interbelică. Iat-o, într-una dintre cele trei formulări menţionate: „– Spune-mi, unchiule, cum era atunci, înainte de a veni comuniştii la putere, în România?”.

Este vorba, însă, de un realism plurivoc, căci România Mare, proaspăt născută, este văzută din unghiuri dintre cele mai variate şi vizând straturi socioculturale la fel de diverse. Toate aceste perspective alcătuind un fel de puzzle pestriţ, deloc surprinzător în lumea noastră balcanică, sunt, însă, viguros orientate în roman, în funcţie de doi poli valorici, numiţi cu doi termeni pitoreşti din graiul local: cel al „omănaşilor” şi cel al „vuvarilor”. În timp ce „omănaşul” este termenul local pentru „om de calitate”, „om de valoare”, „vuvar însemna om neserios şi prea slobod la gură”, dar, prin opoziţia semnalată, am zice noi, totodată lipsit de valoarea şi calitatea caracteristice, după cum am văzut, categoriei adverse.

Aşadar, după cum putem lesne observa, după acelaşi principiu al bipolarităţii este structurată atât lumea descrisă, cât şi cea descriptoare, aceea a discursurilor care, aşa cum am văzut, pune alături texte fundamentale ale culturii cu vuvaricele producţii din lumea „cartofilor cruzi”, „adică necopţi la minte, imaturi în toate, complet lipsiţi de seriozitate şi responsabilitate”, conform sentinţei auctoriale. Cu alte cuvinte, Platon cot la cot cu Manoilă Cărare, în această lume a „satului planetar”. Altfel zis, un univers bipolar la nivelul formal, atât al expresiei, cât şi la acela al conţinuturilor. De o bipolaritate mai degrabă lipsită atât de ostilitatea specifică relaţiei termenilor acestui tip de structură, dar, totodată, şi de elanul optimist al devenirii. O bipolaritate, mai degrabă, încremenită în proiect, ca să folosim o binecunoscută sintagmă a unui filosof contemporan.

În sfârşit, nici latura autoreflexivă a textului nu rămâne neexploatată de romancierul-critic, telescopată pe trei generaţii de aspiranţi la statutul de scriitor. Reflecţiile acestora, filtrate prin pana autorului, dar şi fragmente de texte reprezentând – pretinsele? lor – încercări nefinalizate alcătuiesc o bună parte din corpul romanului. Atragem, fără a insista, atenţia asupra unui interesant fragment cu valenţe de replică intertextuală – adică trimiţând la un celebru vis jungian – cu privire la rolul înălţător al artei scrisului. După cum se ştie, în visul lui Jung doveditor al inconştientului colectiv, autorul coboară până în grota reprezentând tocmai acest strat al psihicului care nu ţine de experienţa individuală. În romanul pe care îl discutăm, drumul este, dimpotrivă, unul ascensional, al individualităţii aflate pe calea realizării de sine: „Atunci se trezi în faţa unei clădiri uriaşe căreia nu putu să-i vadă acoperişul… Sau poate acesta se pierdea în norii alburii ai cerului… O clipă stătu nehotărât, apoi intră pe uşa cea mare şi începu să urce o mulţime de scări. Nu ştia câte. Nu le numărase. Dar erau multe, multe, multe…“ .

Următoarele volume – ştim cu certitudine că stau să mai apară două – sperăm să întregească într-un mod şi mai convingător eficienţa acestui paradoxal principiu constructiv, cel al alăturării de registre discursive aparent ireconciliabile, dar şi de entităţi disjuncte din planul realităţii, căci, dacă insolitarea este, conform formaliştilor ruşi, mecanismul prim al literarităţii, ea trebuie urmată, nu de monumentalitatea clasică a sensului, dar, cu siguranţă, de acea „fulgurante console” mallarméană, suportul roditor al funcţionării poetice a textului.