Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mutații ideologice şi de gust în postmodernism

        de Dragoş Goga

Contemporaneitate şi

popular culture

Cultura a intrat în postmodernism într-un amplu proces de rescriere, iar sfera popular culture se află într-o perpetuă expansiune prin scrierile şi rescrierile pe care le propune, respectiv prin acapararea unor zone tot mai întinse din folclor şi din cultura de elită, subţiind tot mai mult limitele dintre aceste sfere. Antropologul postmodern nu se mai găseşte numai în faţa unor manifestări culturale organice, crescute natural în sânul comunităţilor rurale sau urbane vag delimitate, ci este pus şi în faţa unor produse culturale de mare impact – care-şi asumă falsul pentru plauzibilitatea, coerenţa şi dimensiunea sa estetic㠖, produse care propun sau impun scenarii istorice sau mitologice alternative, de cele mai multe ori sub alibiul artei, al romanului, al filmelor, uneori „inspirate din cazuri reale”, dacă nu de-a dreptul al documentarelor TV. Antropologul nu mai poate rămâne indiferent nici faţă de rolul pe care publicitatea, creatoare de produse culturale specifice popular culture – cel mai adesea derivată din Pop Art, îl joacă în societăţile democratice deschise, respectiv în marketing şi în pieţele capitaliste.

Etapa postmodernă a culturii populare (popular culture) a generat metadiscursuri care au necesitat abordări hibride, tributare, deopotrivă, filosofiei culturii şi antropologiei, dar şi mai noilor tipuri de discurs cuprinse sub genericul de studii culturale. Au fost anunţate, susţinute şi practicate, în această perioadă numită postmodernă, teoretizări care-şi recunoşteau relativismul şi făceau din acesta un temei pentru adoptarea unor discursuri mixte. În aceste condiţii, a apărut un nou tip de interdisciplinaritate, specific analizelor situate sub cupola studiilor culturale.

Una dintre sarcinile pe care antropologul şi le poate asuma, prin practicarea acestui nou tip de interdisciplinaritate, este aceea de a delimita fenomenele şi realităţile culturale, precum şi câmpurile discursive aferente acestora, în funcţie de care se pot propune etape de evoluţie ale „culturii populare”.

Bibliografia ultimelor decenii a legitimat anumite moduri de a iniţia interpretări antropologice, acest corp bibliografic devenind el însuşi – în ciuda confruntărilor şi contradicţiilor interne – legislativ, dar nu în sensul pur ştiinţific al cuvântului, ci în baza cunoaşterii în genere, incluzând aici mai ales discursurile noilor teorii ale cunoaşterii, pe cele epistemologice şi estetice, elaborate de filosofi, sociologi, antropologi şi esteticieni declaraţi sau nu postmoderni, practicieni ai gândirii slabe. La baza interdisciplinarităţii sunt acum plasate nu seturi axiomatice autosuficiente, ci dinamice „jocuri de limbaj” (Lyotard, Condiţia postmodernă), ce au un caracter „agonistic”, recunoscute de anumite comunităţi de practicieni care le includ în macro-reţele.

Politici culturale

Realităţile lumii contemporane sunt, în fapt, construcţii culturale. Nu ne referim numai la concepţia despre lume când vorbim despre construirea culturală a realităţii, ci şi, efectiv, la materialitatea lumii, la forma-marfă despre care au vorbit teoreticienii în momentul în care au regândit statutul artei în capitalism, de pildă. Această construcţie a devenit posibilă numai odată cu scoaterea artei de către postmodernism din ermetismul culturii înalte, adică odată cu resemantizarea tradiţiei şi a popular culture. Acest proces îl putem considera ca unul de democratizare totală a culturii.

Pluralismul valorilor a devenit un criteriu necesar în definirea culturii în genere, ecourile acestei supoziţii, axiomatică pentru postmodernism, fiind dintre cele mai diverse şi mai vaste. Un exemplu, în acest sens, găsim într-o broşură semnată de Rudy Demotte, numită Cultură(i). Scrisoare deschisă către europeni, redactat㠄Cu ocazia Preşedinţiei belgiene a Uniunii Europene, iulie – decembrie 2001”. Rudy Demotte, ministru al Culturii în Guvernul Comunităţii Walonia – Bruxelles (în momentul scrierii textului manifest) şi fost ministru al Economiei şi Cercetării Ştiinţifice, remarca nevoia acută de introducere a unor articole care privesc dreptul la cultură, la diversitatea şi pluralitatea sa, în actele constituţionale ale Uniunii Europene. El atrăgea atenţia asupra superficialităţii de care dăduseră dovadă ţările europene până în acel moment în acest sens.

Nu argumentele sale constituţionale ne preocupă aici, ci modul în care percepe această pluralitate: „Să mai prezentăm astăzi civilizaţia europeană ca pe un model perfect, desăvârşit, ne-ar spori naivitatea cu pretenţii nejustificate, stupiditate şi ignoranţă. În raport cu triumfalismul intelectual care a marcat Europa, cele două războaie mondiale şi Holocaustul, ca şi conştientizarea realităţii barbare a colonialismului ne-au zguduit puternic certitudinile. În paralel, importante progrese tehnologice au accelerat procesul de comunicare (reţelele rutiere, feroviare, navale, aeriene) şi de telecomunicaţii (reţelele de radioteleviziune, reţelele satelit, reţelele telefonice şi de Internet), permiţând dezvoltarea schimburilor între popoare şi producţii culturale. De acum lui Goethe, Mozart şi Voltaire, Pasolini, Akarova [Marguerite Acarin – celebră dansatoare belgiană din perioada ’20-’50] şi Picasso li se alătură în orizontul meu cultural: Stephan King, Woody Allen, Kurosawa,Gershwin... ca şi sensul ascuns al chiotului femeilor berbere sau blues-ul trist al foştilor sclavi afro-americani; cunosc ritualul ceaiului din Japonia şi merg la teatru pentru a descoperi neliniştitoarea simbolică gestuală a unei dansatoare hinduse. Prin ea, Shiva ţine luna în vârful degetelor... Între timp, Cultura este cea care se «deteritorializează». Nu putem ignora această mutaţie cu consecinţele sale”1 (s.n.).

Acest paragraf necesită o analiză pe mai multe paliere. În primul rând, Demotte atrage atenţia asupra eşecului cultural şi civilizator, echivalând cei doi termeni, european la nivel uman/ istoric, date fiind cele două războaie mondiale, Holocaustul şi colonialismul – toate aceste fenomene petrecându-se nu mai devreme de secolul al XX-lea. Apoi, atrage atenţia asupra importanţei pe care o are progresul tehnologic în ruperea graniţelor.

Două sunt aspectele cele mai importante. În primul rând este formulat criteriul pluralismului valorilor, prin lista de nume ce-i „alătură”, în orizontul cultural al unui individ care a deţinut funcţia de ministru al culturii într-o ţară ca Belgia, pe Goethe şi Stephan King sau pe Pasolini şi Woody Allen. Textul conţine deschideri clare spre popular culture, spre anularea dihotomiei înalt - jos şi depăşirea unor graniţe artificiale, respectiv deconstrucţia unei categorii a gustului, predeterminate de educarea sa în spirit modernist. Se face însă o trecere de la pluralismul valorilor la acceptarea diversităţii şi participarea la această diversitate. După această listă, în care putem citi o recunoaştere a intruziunii necesare a popular culture în orizontul nostru cultural, autorul recurge la o pledoarie pentru diversitatea culturală, pentru degustarea manifestărilor culturale ce au un caracter exotic, transfrontalier, cum sunt „blues-ul trist al foştilor sclavi afro-americani” sau „simbolica gestuală a unei dansatoare hinduse”.

Cel de-al treilea palier, şi al doilea aspect mai important, este cel ce ţine de deteritorializarea culturii, caracteristică ce este atât însemnul acceptării diversităţii culturale, cât şi însemnul pluralismului valorilor. Consumatorul cultural are de ales între o diversitate de obiecte şi produse care, cel mai adesea, sunt de un eclectism ce solicită o decodificare complexă, bazată pe recunoaşterea unor urme sau structuri tradiţionale, din cultura receptorului sau din spaţii culturale ce au exercitat o fascinaţie continuă asupra Europei Occidentale, cum este cel al Indiei sau al Africii, ce se regăsesc şi în textul lui Demotte.

Această mutaţie nu este, însă, una nouă. Ea îşi are rădăcinile în secolul al XVII-lea, în Iluminism şi Preromantism, cu apogeul în Romantism, fapt ce reiese şi din istoria folcloristicii europene (a lui Giuseppe Cocchiara, de pildă), europeanul descoperindu-l pe celălalt – ca „producător” sau „deţinător” de cultură cu un interes ce avea să se regăsească în toate sferele culturale, atât în folclor, cât şi în cultura populară, în genere, sau în cultura înaltă.

Recursul la culturile orientale a constituit, de multe ori, alibiul perfect pentru ermetismul culturii înalte, însă, alteori, a constituit şi un fel de refugiu, de căutare a unui antidot pentru sentimentul de inadaptabilitate, culturalizat în romantism. Fascinaţia Orientului este recognoscibilă în multe opere ale artei Occidentale din ultimele două secole. Dar această fascinaţie a intrat mult mai profund în viaţa europeanului, provocându-i stări alterate de conştiinţă.

Însă Demotte pleacă în demersul său de la o premisă falsă, de la opoziţia dintre cultural şi economic. El afirmă c㠄Europa nu este o piaţă...”, c㠄Europa nu este un concept artificial sau o idee abstract㔠şi c㠄Europa culturală există”, fiind „făcută din cânt şi muzică, din picturi şi sculpturi, din spectacole şi scrieri, din şcoli şi curente de gândire”2. Argumentul său este întemeiat, aşadar, pe structuri stilistice comune, pe împărtăşirea unor viziuni culturale, acceptând că ideologicul joacă un rol în acest sens. Exemplul la care recurge este cel al goticului, acesta fiind un curent eclectic, multicultural, răspândit cu rapiditate în majoritatea ţărilor europene. Dar nu putem să nu atragem atenţia asupra trecerii dinspre pluralismul valorilor spre acceptarea diversităţii şi spre multiculturalism, adică dinspre ceea ce am considerat un semn al recunoaşterii popular culture ca interfaţă a culturii spre confluenţa culturilor europene şi spre „moştenirea noastră culturală comună”.

Mutaţii ideologice şi de gust

Europa este o piaţă culturală, i s-ar putea răspunde lui Demotte, tocmai datorit㠖 sau din cauza, cred unii – progresului tehnologic, al noului tip de prezenţă al culturii în societate, datorită, de asemenea, resemantizării tradiţiei culturale şi a atitudinii faţă de celălalt, dar, poate mai ales, datorită valorii sale intrinseci – de natură estetic㠖 şi extrinseci, de natură economică.

Mercantilismul cultural este o realitate economică aşa cum sunt toate celelalte. Produsul cultural este, în postmodernism şi în popular culture, supus aceloraşi reguli ale pieţei ca oricare alt produs.

Înainte de a analiza condiţia produsului aflat sub umbrela popular culture în societăţile capitaliste, certificat de postmodernism, trebuie să revenim asupra relaţiei artei cu politicul şi ideologicul, pentru a puncta o diferenţă existentă la nivelul istoriei artei occidentale. Este vorba despre deosebirea dintre ideologia care modelează arta şi arta care produce ideologie, iar lucrurile se întâmplă, la nivelul culturii în genere, astfel: există ideologii sau momente în care ideologicul determină producţia culturală şi momente în care cultura impune, la nivelul conştiinţei sociale, ideologii sau, în unele cazuri, chiar politici. Jean-Jacques Gleizal atrage atenţia c㠄în anumite privinţe cele două fenomene nu se pot disocia, căci ideologia este omniprezentă şi funcţionează totdeauna în amontele şi în avalul oricărei activităţi sociale”3. Această despărţire a apelor este, de multe ori, greu de făcut, imposibilă sau inutilă, însă teoreticienii au stabilit, totuşi, relaţiile majore din acest punct de vedere, relaţii pe care Gleizal le structurează astfel:

„Totuşi, ideologia-condiţie nu e acelaşi lucru cu ideologia-producţie. Cea dintâi se referă la perioada de timp, cea de a doua la o specificitate definită prin activitatea socială luată în considerare. Se pot, în plus, întâlni activităţi mai mult sau mai puţin producătoare de ideologie specifică. Este cazul artei contemporane care, în anii şaizeci şi şaptezeci, se afla mai degrabă într-o situaţie de reproducere de ideologie şi, în anii optzeci, într-un demers de producţie specifică. În primul caz este vorba de o artă politizată, în cel de-al doilea de o artă care dă naştere unei ideologii artistice. Fiecare îşi are propriul său concept, primul cel de avangardă, al doilea de postmodernism”4.

Avangardele au afişat explicit politica de la care se revendică şi pe care o susţin, amintim în acest sens apropierea dintre suprarealism şi socialism/ comunism. În ciuda faptului că se proclamau drept anarhiste, promovau un crez al libertăţii totale. Trebuie să avem în vedere şi faptul că avangardele au produs, după terminarea celui De-al Doilea Război Mondial, fenomene culturale trecute sub denumirea generală drept experimentaliste, fiind preluate de postmodernism şi reorientate estetic şi ideologic.

Postmodernismul a dat naştere unei ideologii culturale care a favorizat popular culture. Spiritul avangardist nu a fost anihilat în postmodernism, nici practicile avangardiste depăşite, ci, din contră, exploatate din plin în publicitate, de pildă. Multe dintre atitudinile postmoderniste sunt de factură avangardisto-experimentaliste. În postmodernism s-a produs culturalizarea cotidianului, învelirea sa în ambalaje din imagini suprapuse şi mesaje duble. Gleizal surprinde noua condiţie a artei şi a „operei”, cuvânt din ce în ce în ce mai permisiv:

„Noua eră în care trăim şi care ar putea fi numită era operei expuse, îi conferă artei un rol central în cadrul activităţilor sociale fără a conduce totuşi la estetism. Arta propune o operă dinamică, o operă tensionată, o operă critică, în ciuda faptului că această noţiune de critică rămâne de precizat. Înarmată cu opacitatea operei expuse, arta operează un decalaj. Ea descentrează omul care se afirmă ca subiect activ.”5

„De precizat” rămâne conceptul de „oper㔠în acest context, dat fiind că arta contemporană, aflată într-o relaţie tot mai neconvenţională cu spaţiul sau suportul pe care este expusă, nu mai are ca obiectiv eternizarea sa prin intermediul dimensiunii estetice în interiorul căreia se clădeşte. În timp ce natalitatea „operei” de artă este tot mai ridicată, speranţa sa de viaţă, dacă ne putem exprima în aceşti termeni sociometrici, este tot mai scăzută. Cu toate acestea, există suficiente „capodopere” care-şi păstrează prospeţimea pe piaţa de carte, în cazul romanelor – de pildă, pe cea a industriei muzicale sau pe cea a industriei cinefile, încât mai pot fi întocmite acele „liste” cu „filme care trebuie văzute într-o viaţă”, „cărţi care trebuie citite într-o viaţ㔠– al căror număr variază în funcţie de politica editorului care lansează astfel de „cataloage” – sau acele „colecţii de muzică clasică”. Reversul îl reprezintă acele mixaje de muzică scoase în fiecare an, de pildă, care trec drept învechite în anul viitor, supravieţuind şi în următorii doi-trei ani cel mult 10% din ele. Nici filmele aşa numite „Box office” nu au o viaţă prea îndelungată, înregistrând încasări foarte mari în primele luni de la apariţie, ele sunt ţinute în viaţă mai mulţi ani numai de crearea unei „francize”, a unor mini-serii anuale, altfel dispar din prim-plan de la un an la altul.

Amendamentul nostru la afirmaţiile lui Gleizal este că arta – şi rolul central pe care îl are în societate – conduce întotdeauna la estetism, cel puţin în postmodernism. Puterea reclamei, ca expresie a popular culture şi produs al Pop Art-ului, constă tocmai în estetica sa.

Postmodernismul şi popular culture au pătruns în toate structurile sociale, de la cele artistice – unde s-au şi dezvoltat în mod decisiv, postmodernismul apărând pentru prima dată în arhitectur㠖 până la cele ideologice, politice, industriale şi economice.

Hegemonia celor două fenomene a fost posibilă, în primul rând, prin crearea unei noi sensibilităţi. Pe de o parte, pe această nouă sensibilitate a fost întreţinută atâtea decenii febra consumistă. Dacă la început a apărut în America şi în Europa Occidentală din cauza ameninţării permanente cu sfârşitul lumii pe care Războiul Rece îl putea cauza oricând, această spaimă fiind folosită într-un mod cinic în crearea societăţii de consum, ulterior a fost cultivată prin această mutaţie a sensibilităţii.

La baza schimbării sensibilităţii se află una dintre tezele fundamentale ale postmodernismului: pluralismul valorilor. În contul acestei legi se explică şi totala deschidere faţă de popular culture. John Fekete afirmă în acest sens următoarele:

„Noua sensibilitate este cu siguranţă pluralistă; este dedicată şi unei seriozităţi foarte intense şi distracţiei, ironiei şi nostalgiei. Este de asemenea concentrată pe istorie. Aceste forme de entuziasm sunt foarte rapide şi febrile. Poziţia avantajoasă a acestei noi sensibilităţi este că frumuseţea unei maşinării sau a soluţiei la o problemă matematică, frumuseţea unui tablou de Jasper Johns, sau a unui film de Jean-Luc Godard, sau a personalităţilor sau a muzicii cântate de Beatles sunt accesibile în mod egal”6.

Aceast㠄nouă sensibilitate” întemeiată pe pluralismul valorilor a fost exploatată din plin de publicitate. Un rol important în acest sens l-a jucat Andy Warhol, fiind atât unul dintre cei mai importanţi creatori de popular culture şi Pop Art, cât şi o figură cheie în teoretizarea artei pop. Acesta a refuzat să ia în serios distincţia dintre arta comercială şi cea necomercială. El vede „arta comercială ca artă adevărată şi arta adevărată ca artă comercială”. Susţine, de asemenea, c㠄adevărata” artă este definită simplu după gustul (şi bunăstarea) claselor conducătoare ale vremii. Asta implică faptul că arta comercială este la fel de bună ca arta adevărat㠖 valoarea ei fiind definită simplu de alte grupuri sociale şi de alte modele de consum”7.

În această ordine de idei, se consideră că indiferent de sursa ideilor şi materialelor obiectelor, odată aşezate în galeria de artă, contextul le localizează în forma de artă şi, aşadar, în înalta cultură. John Rockwell susţine, citat de John Storey, că nu asta era intenţia consecinţei necesare. În opinia lui Rockwell, arta este ceea ce percepem ca artă: „o cutie Brillo nu este dintr-o data artă pentru că Warhol aşază un mănunchi de femei frumoase din cutii într-un muzeu. Dar punându-le acolo el te încurajează să-ţi faci din fiecare drum la supermarket o aventură artistică, exaltându-ţi viaţa. Toată lumea poate fi artist dacă doreşte”8. Ori acest îndemn a fost decisiv pentru asocierea publicităţii cu Pop Art-ul şi, totodată, a pătrunderii popular culture în cele mai profunde straturi ale consumismului. Sigur, nu echivalăm Pop Art-ul cu popular culture, însă o considerăm o expresie a anulării dihotomiei înalt - jos, operată de postmodernism cel mai adesea din chiar interiorul manifestărilor artistice, inclusiv al celor specifice Pop Art-ului.

Prin astfel de chei de acces spre realitatea contemporană, mediată de lentilele suprapuse ale popular culture – lustruite de postmodernismul care reglează şi unghiurile oglinzilor aflate în spatele acestor lentile, putem privi dincolo de spectacolul simulacrelor, având şansa unor noi structurări. Aceste structurări vor avea întotdeauna condiţia de alternative, oferind nu o viziune fragmentată asupra realului, ci viziuni suprapuse, pluriperspictivism. Omul contemporan nu-şi mai poate reprezenta realitatea centrat într-o epocă în care şi ştiinţele exacte au dezminţit această posibilitate, iar cazul fizicii este cel mai relevant.

1 Rudy Demotte, Cultură(i). Scrisoare deschisă către europeni – Cu ocazia Preşedinţiei belgiene a Uniunii Europene, iulie - decembrie 2001, traducere din limba franceză de Carmen Drăghici Hopârtean, cuvânt înainte de Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, pp. 25-26.

2 Idem, pp. 23-24.

3 Jean-Jacques Gleizal, Arta şi politicul. Eseu despre mediaţie, traducere de Sanda Oprescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 91.

4 Idem, pp. 91-92.

5 Idem, p. 96.

6 John Fekete, Life after postmodernism, New York, St. Martin’s Press, 1987, p. 307.

7 apud. John Storey, Cultural Theory and Popular Culture. An introduction, Fifth Edition, London, Perason Longman, 2009, p. 183.

8 Ibidem.

© 2007 Revista Ramuri