– Urmărim cu toţii evoluţiile din mediul universitar occidental şi ne este foarte greu să înţelegem ce se întâmplă. Cât mai rămâne din exerciţiul admiraţiei faţă de o universitate care se complace atunci când statuile clasicilor se dărâmă sau, în numele corectitudinii politice, se schimbă tablourile fondatorilor culturali şi de tradiţie de pe pereţii aulelor? Vorbim totuşi despre o situaţie fără precedent în istoria culturii şi în mediul universitar. Ce se va întâmpla pe termen lung?

– Într-adevăr: ceea ce se întâmplă este fără precedent. Nu avem absolut niciun fel de reper ferm cu care să comparăm şi să interpretăm aceste evoluţii. Singurul reper istoric cât de cât relevant este maoismul. Nici măcar revoluţia bolşevică nu a avut atitudinea aceasta faţă de tradiţia culturală a civilizaţiei occidentale. Nici măcar naţional socialiştii... Newton, Shakespeare, Beethoven: contestaţi şi pasibili de a fi radiaţi din istorie?! Algebra: formă de asuprire rasistă?! Uneori nu ne vine să credem unde s-a ajuns. Deci, navigăm pe ape tulburi, necartografiate. Din cauza asta ar fi frivol din partea mea să pretind că aş putea oferi o predicţie. Putem însă să speculăm împreună, să gândim cu voce tare nişte scenarii plauzibile... Cu vreo doi-trei ani în urmă, un prieten care avea o vremelnică funcţie administrativă şi, aşadar, mergea la şedinţele conducerii universităţii sale, zicea: „Măi, tu nu îţi închipui, aştepţi să reintre adulţii în cameră, asta este senzaţia pe care o ai, te uiţi în jur, nu îţi vine să crezi ce discută şi cum discută şi ce vor să facă şi aştepţi ca totul să se termine brusc – ca scandalul din pauză, la clasele mici – în momentul în care vor intra adulţii în cameră şi toată halucinaţia se va risipi şi lucrurile vor reveni la normal...”. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, habar nu am când şi cum va fi posibil să revină adulţii în cameră. Nimeni nu ştie. Ne uităm unii la alţii, nu ne vine să credem şi ne întrebăm când, totuşi, vor reveni adulţii responsabili şi această nebunie se va potoli. Ce se întâmplă ar fi hilar dacă nu ar avea implicaţii atât de devastatoare…

– Totuşi cum vedeţi viitorul? Care ar fi o posibilă prognoză?

– Nu pot să ofer decât o ipoteză plauzibilă – nu o predicţie – şi anume că, la un moment dat, realitatea va învinge şi va deveni evident că o societate nu poate funcţiona cu o elită şi o forţă de muncă alcătuită din oameni care nu cunosc matematica elementară, care sunt incapabili să scrie corect conform regulilor gramaticii, care nu recunosc stringenţele unui silogism, care sunt absolut ignoranţi cu privire la reperele cronologice şi istorice ale poporului lor sau ale umanităţii, cu oameni care funcţionează într-un registru continuu al agitaţiei emoţionale dezaxate, alimentate ideologic de lozinci şi campanii politice. Va fi probabil nevoie pentru asta de un şoc major economic sau social. Dar cu sau fără şoc, pe termen lung, un sistem social care îşi distruge propria structură educaţională nu poate rezista... Asta nu cred că e o conjectură controversată...

– Asistam, aşadar, la o sinucidere a Occidentului?

– Nu ştiu ce să spun… sunt la fel de stupefiat ca oricine are luciditatea să privească la fapte aşa cum ne apar frust în realitate, nu cum sunt prezentate de sistemul de propagandă virtuală coordonat de establishment-ul american. Habar nu am ce e în mintea lor: probabil că îşi închipuie că vor putea importa resurse umane pregătite de familiile şi ţările lor pe vechile standarde şi care să ducă mai departe munca tehnologică, ştiinţifică şi intelectuală care presupune educaţie avansată de factură clasică, în vreme ce ei – sau, mă rog, copiii lor – vor sta ocupaţi să „schimbe lumea” parazitând sinecuri instituţionalizate ideologic. Dar asta este absurd. Să ducem gândul până la capăt: e absurd să creadă că ai lor copii, organizaţi ca o sectă de activişti ideologic legitimaţi de nişte doctrine realmente absurde, vor reuşi să îşi menţină privilegiile politico-manageriale în faţa noii elite, clasa celor rămaşi capabili să opereze cu mijloacele gândirii ştiinţifice, culturale, intelectuale clasice şi astfel să administreze complexul sistem de guvernanţă şi economic occidental. Nu e greu să ne imaginăm de ce această nouă elită de oameni pregătiţi, aflată într-o mare de pseudo-educaţi cu diplomă, îi va putea degrada rapid pe aceştia din urmă, odată ajunsă la butoanele tehnostructurii, infrastructurii şi economiei, mai ales dacă stringenţele economice sau sociale vor crea situaţii în care luxul întreţinerii unei întregi pături sociale de activişti parazitari cu pretenţii de leadership nu va mai fi posibil. Dar vorbim aici despre o chestiune care se referă la termenul lung... Iar pe termen lung, aşa cum spunea Keynes, suntem cu toţii morţi. În fine, ce vreau să zic este că totul pare totuşi absurd. Ce prezint mai sus nu poate fi corect. Nu are sens. E absurd ca cineva în poziţii responsabile să poată gândi aşa, sau să nu realizeze ce scenarii se pun în mişcare. Şi atunci e un mister. Ce se întâmplă aici? Care e logica? Vă repet: nu înţeleg eu însumi şi nu pot pretinde că pot explica cititorilor revistei dumneavoastră ceea ce eu însumi nu pot înţelege. Sunt la fel de stupefiat ca orice om care, cu bună credinţă, încearcă să priceapă până la capăt ce se întâmplă...

– La noi a existat întotdeauna o comparaţie cu universităţile din străinătate – în fond, universităţi cu tradiţie de secole – în ce măsură, date fiind noile tendinţe, acestea au mai rămas un reper viabil?

– O întrebare foarte interesantă. Pentru că, într-adevăr, asociem universităţile occidentale cu două lucruri: (a) o tradiţie de excelenţă intelectuală neîntreruptă care se revendică de la Evul Mediu şi antichitatea greco-romană şi (b) o formă de meritocraţie în care principalul criteriu de selecţie şi promovare este competenţa şi performanţa intelectuală. Ei bine, acum vedem cum aceste două elemente sunt puse în discuţie şi pe cale de anulare. De aici nişte implicaţii formidabile: care va mai fi statusul Universităţii Occidentale ca instituţie, în momentul în care va renunţa la aceste două principii fundamentale pe baza cărora şi-a câştigat reputaţia şi legitimitatea? Încă nu se vede foarte clar, dar confuzia creată de bulversarea de valori şi principii va deveni din ce în ce mai acută, generând o criză de proporţii nemaivăzute în domeniul academic. Până ieri, ştiam, de pildă, că ajungi profesor universitar în SUA datorită meritelor tale intelectuale în anumite domenii de specializare şi/ sau datorită meritelor tale didactice în transmiterea către tineri a unui anumit corpus de informaţie sau ştiinţă. Azi lucrurile nu mai stau deloc aşa. Devine din ce în ce mai neclar cum şi de ce cineva ajunge în ziua de azi profesor într-o universitate din SUA: merit intelectual sau profil identitar-ideologic? Avem deja o pleiadă de „profesori” care se declară deschis activişti şi critici sociali, nu specialişti în diviziunea intelectuală a muncii sau educatori. Funcţia lor autodeclarată nu este să producă sau să transmită cunoaştere. Activismul şi anumite trăsături socio-demografice şi identitare devin criteriile principale în angajare, promovare şi accederea la funcţii de leadership. Programa şcolara se schimbă şi ea în conformitate cu noile priorităţi şi principii....

– Nu spun că e bine sau e rău. Momentan doar constat o stare de fapt. Şi mai observ ceva de bun simţ: că va fi din ce în ce mai greu să determinăm cine dintre angajaţii în noul regim într-o universitate occidentală mai satisface sau nu criteriile intelectuale elementare cu care noi suntem obişnuiţi. Este de bun simţ să ne imaginăm că în curând oamenii vor începe să se întrebe câţi dintre profesorii occidentali sunt profesori pe bune, conform standardelor meritocratice clasice şi câţi au ajuns profesori pentru că satisfac nişte criterii socio-demografice, identitare sau ideologice. Oamenii văd fluxul de ştiri zilnic – toate poveştile acelea uluitoare din universităţi – şi asta e suficient să nască întrebări. Va fi desigur nedrept, înainte de orice, pentru toţi cei care – purtători ai anumitor trăsături sociale sau identitare – sunt meritorii şi competitivi şi ar merita locul sau poziţia independent de noile criterii de selecţie, dar care vor fi pentru toată viaţa suspectaţi de a fi uzurpat o poziţie socială şi o carieră…Acelaşi lucru se poate spune şi despre studenţi. Câţi dintre studenţii care sunt acceptaţi azi la studii la Universitatea X, trecută în noul regim, satisfac cu adevărat criteriile de performanţă intelectuală cerute pentru satisfacerea parcurgerii unui program academic real şi solid? A fost Y acceptat la X pentru calităţile sale sau pentru afirmarea unui anumit statut sau a unei anumite identităţi?! Din ce în ce mai pregnant vor apărea semne de întrebare cu privire la bonitatea şi aspectul meritocratic al prezenţei unui student la o universitate occidentală. Şi este evident nedrept pentru acei purtători ai anumitor trăsături sociale sau identitare care sunt meritorii şi competenţi, dar care vor fi pentru toată viaţa suspectaţi…

– Momentan încă mai funcţionăm în ideea, mai bine zis în inerţia, vechii tradiţii... Avem despre universităţile vestice nişte percepţii formate de standardele de secol XIX şi XX...

– Exact! Inerţia reputaţională şi resursa materială a instituţiilor occidentale încă mai acoperă sau camuflează această nouă realitate. Dar această situaţie nu va mai dura mult. Pentru că oamenii din afara universităţilor înţeleg ce se întâmplă. Oamenii din afara Statelor Unite sau a Occidentului înţeleg ce se întâmplă şi nu vor pierde vremea...

– Să facem un experiment mental. Dacă eşti o ţară precum China care vrea să se dezvolte şi să prindă Occidentul din urmă: ce fel de sistem de educaţie, de selectare şi de promovare credem că va adopta? Cel tradiţional, meritocratic, bazat pe competenţă academică şi intelectuală sau cel bazat pe varii criterii ideologice şi demografic-identitare? Evident că strategii chinezi vor continua să extragă cât pot din beneficiile şi inerţia vechiului sistem educaţional şi de cercetare occidental, dar, în paralel, vor construi un sistem meritocratic propriu, conform cu vechile standarde. Şi asta nu e o ipoteză. Se întâmplă sub ochii noştri. E verificabil.

– Vorbim acum nu despre speculaţii sau despre viitor, ci despre realitate la zi, nu-i aşa?

– Exact. Aici nu facem decât să observăm o stare de fapt. Aceasta este dinamica între China şi SUA. Şi pare destul de probabil că dacă acest trend va continua, va avea loc o răsturnare spectaculoasă de reputaţie şi legitimitate intelectuală. Universităţile non-occidentale care vor continua să emuleze standardele clasice vor ocupa nişa părăsită de cele occidentale. Deja, aşa cum spuneam, există foarte mari semne de întrebare cu privire la noile generaţii de studenţi şi la noile generaţii de profesori care funcţionează acum în universităţile occidentale. Pe drept sau pe nedrept, sunt sub suspiciunea că e posibil să îşi datoreze locul altor factori decât cei legaţi de merit şi competenţă. Există din ce în ce mai mult suspiciunea de incompetenţă şi oportunism ideologizat. Cercetarea occidentală este încă puternică, dar toate lucrurile, inclusiv degradarea, au o ordine a lor, o desfăşurare în principiul dominoului. Totul e abia la început. Ideologizarea matematicii, chimiei şi biologiei, codurile de vorbire şi cenzura, anularea unor întregi tradiţii intelectuale şi canoane culturale, aberaţiile organizaţionale şi de gestionare a resursei umane vor avea mai devreme sau mai târziu consecinţe. Şi contrar a ceea ce se autoamăgesc unii, tind să cred că este imposibil ca o universitate să funcţioneze cu ambele standarde, în ambele regimuri, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport... Eu nu fac acum decât să constat o situaţie de facto care este în plină evoluţie. Nu fac decât să descriu un trend care va deveni din ce în ce mai evident tuturor românilor. Eu nu iau poziţie în acest moment. E la fel de posibil ca noul sistem implementat acum de americani să se dovedească mai performant decât cel clasic. Pare improbabil azi, dar, vorba lui Popper, viitorul e deschis… Alternativ, este posibil ca americanii şi occidentalii să realizeze că saltul în gol – fără plasă de siguranţă – în care se aruncă acum, nu e o joacă juvenilă, ci ceva cu potenţial mortal. Se poate, aşadar, ca ei să retracteze, să anuleze anularea şi să revină la vechiul sistem meritocratic... Repet: viitorul e deschis…

– În general, sunt patru opţiuni care stau în faţa unui tânăr în momentul în care are de decis cu privire la studiile sale superioare: (1) merge la studii pentru turism academic şi erotico-matrimonial, (2) merge pentru credenţializare şi avantaje de network social şi de poziţionare pentru carieră, (3) merge pentru pregătire tehnică pentru competiţie pe piaţa globală a forţei de muncă şi (4) merge pentru educaţie şi formare intelectuală. În primele două categorii vorbim de un calcul cost-beneficiu elementar pe care trebuie să îl facă tânărul şi familia care îl susţine financiar. În celelalte două categorii – mult mai restrânse numeric decât primele două şi care sunt singurele care mă interesează în relaţie cu studenţii cu care lucrez – lucrurile sunt mai complicate pentru că acolo intră în calcul, între altele, elemente de factură intelectuală, profesională şi existenţială foarte profunde şi serioase. Aş zice că din toate punctele de vedere tânărul din România din ziua de astăzi se află într-o situaţie privilegiată. Are opţiuni deschise în toate direcţiile de mai sus. Integrarea europeană a deschis posibilităţi inimaginabile înainte, în întreaga istorie a poporului român. Nu aş vrea, totuşi, să intru acum într-o discuţie cu privire la detaliile celor patru direcţii sau abordări. Am mai încercat să fac asta în public, în trecut. Între altele, am încercat să explic pentru fiecare categorie în parte ce înseamnă pentru analiza de decizie a familiei şi tinerilor schimbările aduse de evoluţiile din Occident pe care le-am menţionat mai devreme în discuţia noastră. Mergi la studii pentru turism academic şi erotico-matrimonial: cum eşti afectat de noile coduri, moravuri şi tribunale corecte politic. Mergi la studii la o „prestigioasă universitate” ca apoi să trăieşti o viaţă din evocarea faptului că ai fost la o „prestigioasă universitate” şi să culegi dividendul: cum este strategia ta de viaţă afectată de anulism şi corectitudinea politică. Ş.a.m.d., ş.a.m.d., inclusiv modul în care vechea zicere din popor „Cutare a plecat la Paris bou şi s-a întors vacă” a căpătat noi semnificaţii, surprinzător de specifice în ziua de azi. Reacţiile pe care le-am primit m-au convins că este încă prematur să avem această discuţie. Poţi avea această discuţie în privat, cu fiecare individ sau familie în parte, la obiect, legat de decizia lor concretă. Discuţia este întotdeauna fructuoasă pentru că oamenii înţeleg în mod punctual constrângerile pragmatice. O discuţie publică la nivel general nu poate avea încă loc. Atât timp cât formatorii de opinie vor fi blocaţi şi vor ţine publicul blocat în tot felul de complexe de inferioritate balcanică şi în clişee cu privire la universităţile occidentale sau prestigioase studii în străinătate, „trei limbi străine şi pianul” şi alte glume de secol XIX care au navigat bine-mersi în conştiinţa publică românească până în secolul al XXI-lea, nu are rost să deschidem această Cutie a Pandorei…

– Tind să cred că da: o combinaţie între tradiţia – să o numim scolastică şi implicaţiile revoluţiei tehnologice de secol XXI. Ce se întâmplă sub ochii noştri este formidabil. Neplăcut, tulburător, periculos. Dar, din punctul de vedere al provocării intelectuale: formidabil. Această bulversare a certitudinilor şi rutinei instituţional-academice, acest nihilism dezaxat, această ideologizare şi mişcare spre totalitarianism tehnologizat, această revoltă împotriva naturii şi această barbarizare şi infantilizare cu program creează premisele unei contra-reacţii intelectuale şi spirituale de o profunzime şi o intensitate formidabile… Formele instituţionale pe care această reacţie le va lua vor fi la fel de speciale… Iar acest proces a început deja… Încă nu se înţelege asta, dar tradiţia se redefineşte sub ochii noştri, cu sau fără „marile universităţi occidentale şi prestigioase”. Tradiţia este ceva infinit mai mare decât universităţile – universităţile cu toată măreţia şi prestigiul lor sunt doar vremelnice întrupări instituţionale ale ei –, iar când – ca să îl evoc pe Max Weber – spiritul ei ajunge să fie constrâns în cuşca de fier a unei instituţii birocratizate, ideologizate şi politizate, populate de „profesori” şi „studenţi” care nu au nimic de a face cu ea, pur şi simplu se va ridica, se va scutura de praf şi se va muta în altă parte…