– Aş zice că, de fapt, dimensiunea economică este cea mai expusă şi vizibilă. În acelaşi timp însă este cea mai puţin înţeleasă. Şi asta generează o întrebare foarte interesantă: De ce? Cum se face că ceea ce vedem şi cunoaştem atât de lipsit de echivoc din experienţa şi datele empirice (să mă exprim în limbajul ştiinţelor sociale) pur şi simplu nu se înregistrează şi nu se întipăreşte ca atare în conştiinţa publică sau a unei părţi mari a formatorilor de opinie?

Exemplu viu, la ora când vorbim: evidenţa despre ce se întâmplă în Coreea de Nord, Cuba sau Venezuela este covârşitoare. Sau despre experienţa Estului Europei – locul unde are loc schimbul nostru de idei –, generaţii întregi sunt încă în viaţă după ce au traversat în calitate de cobai experimentul comunist. Eşecul economic, penuria, restricţiile, mizeria şi precarul economic, iraţionalul în alocarea resurselor, absurdul birocratic ridicat la principiu de organizare economică naţională ş.a.m.d. nu reprezintă un mister şi nu necesită folosirea unor instrumente teoretice sofisticate pentru a fi observate şi evaluate. Şi, totuşi, vedem cum zeci de mii de formatori de opinie şi milioane şi sute de milioane de oameni, pur si simplu refuză să vadă şi să ia în calcul ceea ce este atât de elementar evident…

Aşadar, avem aici poate nu atât un paradox, cât mai degrabă o enigmă, un puzzle: cum explicăm această, să o numim, „distonanţă cognitivă”? Din ce cauză se întâmplă? De unde această insistenţă de a adera la nişte idei, idealuri, principii şi viziuni despre care în mod repetat realitatea a arătat că în practică nu au dus decât într-o singură direcţie: direcţia exact inversă de ceea ce a fost promulgat şi prezis de către principiile însele…. Iată o întrebare foarte interesantă…

– Într-adevăr. Iată însă un alt nivel al acestui puzzle: e la fel de interesant că, în acelaşi timp, trăim momentul de glorie al economiei „behaviorale”. În principiu, acest tip de demers academic constă în întocmirea unei liste lungi de „heuristics and biases”, reflexe perceptive, cognitive şi atitudinale ce ar determina distorsionant formele acţiunii umane, în speţă economice, dar nu numai. Mai precis, acest program de cercetare identifică presupuse abateri de la logica deciziei şi acţiunii raţionale, gândită ca extensie a raţiunii instrumentale optimizatoare. De exemplu, „Confirmation Bias” este identificat ca tendinţa de a căuta, de a ne reaminti şi de a ne concentra pe informaţii care confirmă ceea ce dorim să credem. Sau „Endowment Bias”: este ideea că în mod instinctiv considerăm că ceea ce posedăm este mai valoros decât ceea ce nu posedăm, indiferent de raportul valoric real între cele două. Lista este imensă (ultima dată când am verificat Wikipedia erau înşirate acolo,cred, în jur de 200 astfel de observaţii prezentate drept contribuţii teoretice). Uneori sunt observaţii care îţi dau de gândit, uneori sunt în registrul redundanţei şi uneori al comicului involuntar. Dar fapt e că, în spatele lor, e o schemă de gândire: „în logica raţiunii şi evidenţei te aştepţi la X, dar, surpriză: Y!”…

Ei bine, şi sunt aici doar parţial ironic, iată un domeniu în care s-ar mai putea scrie nenumărate teze de doctorat şi un loc de făcut cariere: „The Communist Bias”, înclinarea de a crede – contrar evidenţei istorice, empirice şi senzoriale – că organizarea conform perceptelor comunismului poate aduce alte rezultate decât cele binecunoscute… Dar aici descoperim, de fapt, alt nivel al enigmei, un alt puzzle: lipsa de interes faţă de acest „bias” şi incapacitatea de a-l adăuga la lunga listă de trofee pe Wikipedia pe care acest program de cercetare le-a acumulat în deja destul de lunga sa existenţă. Întrebarea este deci: de ce dezinteresul? Cum se explică toate acestea? Ai dreptate: este o temă de cercetare în sine…

– În ceea ce mă priveşte, împreună cu Vlad Tarko – colaborator apropiat, fost student, actualmente profesor la University of Arizona – am încercat să analizăm doar un aspect, o mică faţetă a problemei. Ne-am uitat la percepţiile avute cu privire la comunism de români, la peste 20 de ani după căderea comunismului. (Articolul va apărea într-o carte editată de profesorul V. Tismăneanu la Central European University Press, chiar anul acesta). Am folosit ca bază empirică, în primar, un sondaj de opinie construit de noi la nivel naţional şi, în secundar, câteva alte sondaje făcute de alţii. Am introdus – credem noi – o abordare cu totul nouă la data când am prezentat prima oară această cercetare într-o conferinţă academică.

Ne-am uitat întâi la întrebarea: ce explică percepţia celor care afirmă că în comunism era mai bine? Este ea conformă realităţii? Dacă nu, cum explicăm divergenţa? Mai precis, ne-am pus problema următoare: în ce măsură metodologia însăşi distorsionează răspunsurile? Adică în ce măsură întrebările şi instrumentele folosite induc în mod statistic semnificativ anumite orientări în răspunsuri. Ne-am folosit apoi de teoria behavioristă şi ne-am uitat la ceea ce e numit „Recall Bias” (ideea că memoria ne joacă feste şi oamenii proiectează sentimentele şi stările mentale prezente către imagini despre trecut şi viitor), „Confirmation Bias” (am explicat mai sus ce e) şi – evident – la „Framing Effects” (modul în care întrebarea din chestionar induce anumite răspunsuri prin modul în care este formulată şi locul său în contextul arhitecturii chestionarului).

Apoi ne-am concentrat pe comparaţia a două abordări. Una clasică, focusată pe dezvoltare economică şi indicatori clasici de dezvoltare (GDP, PIB pe cap de locuitor etc.) şi alta pe abordările mai noi care au în centru „fericirea” şi indicatorii legaţi de aceasta, văzuţi ca o cheie de evaluare a performanţei economice şi instituţionale a unui sistem economic… Când iei ca reper memoria „fericirii” şi nu pe cea a „GDP-ului”, plus distorsiunile (bias-urile) mai sus menţionate, avem o înţelegere mult mai nuanţată a raţiunii pentru care oamenii ce au trecut prin comunism ar putea afirma în sondajele de opinie că „în comunism era mai bine”… În fine, până la urmă asta nu explică însă decât în mică măsură de ce această masivă lipsă de interes şi înţelegere cu privire la performanţa negativă a sistemelor economice comuniste… Rămâne aşa cum spuneai: o temă de cercetare în sine…

– În opinia mea este vorba de ceva şi mai adânc. Această rezistenţă a unei idei, imagini, ideal social – comunismul – la informaţii, date şi experienţă, ne sugerează natura profundă a fenomenului în sine. Cred că cei care au abordat fenomenul din perspectiva ideii de „religie seculară” au intuit corect ceva important cu privire la fenomenul comunist/ socialist. Proiectarea sa în legătură cu zona miturilor şi legarea sa de anumite forţe adânci de natură antropologică şi socială pot deschide o cale fructuoasă de înţelegere a fenomenului şi implicaţiile sale în mentalul colectiv şi practica socială. Aspiraţiile de natură cvasi-religioasă şi gândirea mitică sunt foarte rezistente la date, logică şi chiar la experienţa istorică sau personală…

Asta se aplică tuturor aspectelor comunismului: politice, sociale, economice. Revenind însă la economic, cred că o problemă adiţională este legată şi de faptul că, spre deosebire de intuiţiile general umane legate de putere (politică) sau de moralitatea convieţuirii, înţelegerea ordinii economice presupune o anumită disciplină intelectuală, nu atât stăpânirea teoriei economice, cât stăpânirea emoţiilor şi aspiraţiilor şi instinctelor de către raţiune, dublată de experienţă. Nu e un exerciţiu uşor. Adică să recunoşti că ceea ce ţi se pare dezirabil social este dovedit în lumina logicii şi datelor istorice şi empirice ca nefiind fezabil… Că, de fapt, ceea ce pare dezirabil ca ideal, în lumea reală nu este fezabil… Ştiinţa economică este exact despre asta: fezabilitatea lucrurilor în ceea ce priveşte producţia, investiţia, consumul, alocarea resurselor… Iată de ce, în conjuncţie, aceşti factori fac, cred eu, aspectul economic al sistemului comunist să fie mai puţin receptat şi înţeles în dimensiunile sale reale…

– Dacă ar fi să o luăm după logica doctrinelor marxiste sau socialiste, am zice că îşi apără interesul: de clasă sau individual. Dar ar fi prea grosier să le întoarcem complimentul, adică să le aplicăm formula cu care ei obişnuiesc să-i eticheteze pe toţi cei care au reţineri privind sistemul lor de gândire sau modelele economice pe care le promovează.

Aş zice aşa: să nu-i punem pe toţi în aceeaşi oală. Pe de o parte, am avut în istoria ultimei sute de ani gânditori curajoşi care pur şi simplu au vrut să exploreze posibilitatea unor sisteme economice alternative, a unor designuri instituţionale noi, diferite de capitalism. Au fost motivaţi în asta de buna credinţă, de o dorinţă sinceră de a ajuta pe cei defavorizaţi şi de probitate intelectuală. Pe de altă parte, am avut şi avem activiştii, propagandiştii, agitatorii intelectuali şi carieriştii care îşi dau un sens mai mult sau mai puţin lucrativ vieţii, circulând şi manipulând sloganuri sau teme marxiste sau marxizante. Asta sub pretenţia de teorie economică a comunismului sau de legitimare intelectuală a demersului comunist. Să luăm, de pildă, cazul marxismului pur si simplu…

Şi aici am să îţi cer permisiunea să mă autocitez, e vorba de un text pe care l-am publicat cu ani buni în urmă, în Revista 22 şi pe Contributors, în contextul isteriei legate de criza economică din 2008-2009… Spuneam aşa: „Ce este marxismul azi? O doctrină ce susţine mituri infirmate de istoria economică de mai bine de un secol. «Legea pauperizării proletariatului», «legea scăderii salariilor», «legea concentrării capitalului», «legea scăderii ratei profitului» alcătuiesc un sistem de propoziţii ce sfidează cea mai elementară evidenţă empirică. Ce relevanţă poate să aibă o astfel de doctrină pentru secolul XXI? Ce capacităţi analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu precum «lupta de clasă» sau teoria «valorii-muncă», echivalentele flogistonului din preistoria ştiinţelor naturale moderne? Dacă cineva ar veni şi ar începe să ne explice rezistenţa la seisme a construcţiilor din Europa folosind teoria flogistonului, am decide repede că e sărit de pe fix şi ar deveni rapid motiv de milă sau amuzament. De aceea nici nu avem prea multe editoriale folosind ca armătură analitică această venerabilă teorie. De ce avem atât de multe editoriale ce încearcă să ne explice ciclul economic al economiilor din Europa folosind echivalentul flogistonului în ştiinţe sociale rămâne o întrebare interesantă.

Economia mondială a trecut de la 1848 până azi prin mai multe transformări revoluţionare. Şi, când spunem revoluţionare, nu ne jucăm cu vorbele: a doua industrializare, între 1880 şi 1900, două revoluţii manageriale în secolul XX, o revoluţie a mijloacelor de comunicare şi una informatică au transformat radical nu numai economia, ci şi întreaga societate. Trendurile schimbării tehnologice, economice, demografice, sociale şi culturale ale lumii s-au accelerat şi intensificat în ultima sută de ani mai mult decât au făcut-o cumulat de la revoluţia neolitică până la revoluţia industrială din secolul XVIII. Cu tot respectul pentru «viziunile profetice» ale lui Marx, lumea anilor 2000 arată cu totul altfel decât cea văzută şi descrisă de acesta sau de urmaşii săi de la începutul secolului XX. Cine are o problemă cu asta, are o problemă nu atât cu principiile ştiinţei sociale, ci cu principiile cele mai elementare ale observaţiei de bun-simţ.

Şi ar mai fi ceva de spus: mecanismele diviziunii muncii identificate şi descrise de Adam Smith rămân aceleaşi şi vor rămâne aceleaşi în eternitate. Ideea lui Marx că dinamica socială se bazează pe structura de clasă (sau, mai bine zis, pe modul în care i se pare că arată această structură în Anglia pe la 1850) poate fi scuzată ca o onestă eroare ştiinţifică sau generalizare forţată. Dar noţiunea că, în final, o nouă societate va apărea, o societate ce funcţionează sfidând orice principiu al diviziunii muncii şi în care fiecare «poate face azi un lucru, mâine altul, vâna dimineaţa, pescui după-masă, creşte vite seara şi angaja în critica literară după cină; fără a deveni însă vreodată vânător, pescar, văcar sau critic» poate cu greu pretinde o clemenţă similară. Iată de ce Adam Smith este considerat părintele unei ştiinţe, iar Marx al unei ideologii…”

– Problema este de multe ori imputată mass-mediei şi jurnaliştilor. Dar ea nu vine în principal de la jurnalişti. Problema, spuneam (şi din nou va trebui să mă folosesc de o autocitare pentru că mi se pare că textul acela conjunctural, deja menţionat mai sus, surprinde esenţa problemei) este una ce se trage de la vârfurile stângii intelectuale. „Primii responsabili pentru situaţie sunt gânditorii şi profesorii universitari de stânga. Căci, în diviziunea intelectuală a muncii, ei sunt cei ce dau tonul. A fost o vreme când lupta intelectuală dintre stânga şi dreapta a fost o luptă a titanilor. Enrico Barone, Oskar Lange, Abba Lerner contra unor Mises, Hayek, Schumpeter sau Pareto. Pe vremea aceea, stânga socialistă avea ceva de spus. Greşit, poate. Însă inteligent, inovator şi îndrăzneţ. Azi însă, obiectiv vorbind, cei ce se consideră descendenţi ai tradiţiei radicale a stângiştilor socialişti mai sus menţionaţi ar fi probabil repudiaţi fără drept de apel de aceştia.”

Să ne uităm însă mai atent. Realitatea este că în măsura în care există o preeminenţă de stânga, consistentă intelectual, o bună parte dintre stângiştii contemporani nu fac altceva decât să se ascundă în spatele lui Keynes. O situaţie interesantă... Presate, majoritatea numelor cu impact ar spune, „nu, în niciun caz nu ne revendicăm de la marxism!”. Şi ar veni imediat cu referiri la sinteza neoclasică, una care combină marginalismul neoclasic cu macroeconomia keynesiană. În contextul argumentului de faţă, să menţionăm doar un lucru. Keynes a fost un antimarxist. El s-a autoconsiderat (şi a fost considerat de mulţi) drept salvator al capitalismului. În antologica sa scrisoare prin care îl anunţă pe George Bernard Shaw că lucrează la o carte ce va revoluţiona gândirea economică, el precizează care va fi impactul cel mai profund al acesteia: demolarea marxismului prin demolarea fundamentelor sale ricardiene…” Aşadar, ce se întâmplă în acest sector ideologic identificat de tine ca fiind „stânga” este ceva foarte alambicat şi curios. Nu sunt eu în măsură să limpezesc apele şi îmi voi declina competenţa…

– În opinia mea răspunsul este: de stânga, evident. În importante părţi ale „sectorului terţiar”, a fi de stânga este o identitate umană şi o carieră în sine. Tinerii români ajunşi în Occident, în context academic sau corporatist, învaţă foarte repede asta. Fie se aliniază, fie se auto-expun la marginalizare şi excludere. Dar până la urmă aş zice că nu ideologia contează în analiza şi înţelegerea sistemelor economice comparate (între care, la loc de frunte, stau comunismul şi capitalismul). Ceea ce contează sunt standardele intelectuale. Şi acolo e problema. Dar asta e o altă discuţie…

Acum însă, că am acest prilej, vreau ca ajunşi în acest punct să notez un lucru important cu privire la poziţia mea. Nu susţin nicăieri că nu trebuie să fii de stânga. Din contră, cel puţin în viziunea mea, de liberal clasic de secol XXI, încurajez socialiştii să-şi formeze propriile comunităţi şi sisteme. Dar să o facă pe resursele lor. Nu punându-ne pe cei care nu dorim să participăm la experimentele lor să îi sponsorizăm. Le spun cam aşa: „Deci aveţi voie şi chiar vă rog să fiţi de stânga. Dar nu ne obligaţi, via stat, să vă întreţinem sistemul şi modul de viaţă”. Vreau ca impozitele şi resursele noastre de timp şi energie dedicate spaţiului public să meargă către un sistem care să ne reflecte valorile şi interesele şi să susţină modul de viaţă şi tipurile umane cu care suntem afini şi pe care le respectăm. Vreau să avem şi noi experimentele noastre cu instituţii alternative celor etatist-socialiste, în care definiţia binelui public să nu mai fie declarată apanajul unora care se cred îndreptăţiţi la o anumită calitate a vieţii doar pentru faptul că ne fac onoarea să ne fie contemporani. Vreau să împărtăşesc comunitatea şi banii dedicaţi spaţiului public cu oameni care îmi împărtăşesc viziunea şi valorile. Vreau o ordine socială care să permită celor care vor socialism să trăiască în socialism, iar celor ce vor o societate liberă să trăiască între instituţii şi oameni liberi. O ordine în care solidaritatea şi caritatea să fie expresia valorilor public-asumate ale comunităţii. Deci: nu neg nimănui libertatea de a se organiza şi trăi cum crede de cuviinţă – socialişti, colectivişti, etatişti etc. Tot ceea ce este în discuţie aici este libertatea noastră, a celorlalţi de a ne organiza şi trăi cum credem noi de cuviinţă, cu libertatea, solidaritatea şi instituţiile noastre.

– Tind să cred că răspunsul este din păcate negativ. Potrivit unui studiu recent iniţiat de Fundaţia Memorială a Victimelor Comunismului, cu sediul în Washington, D.C., 44% dintre tinerii americani cu vârste de până în 35 de ani ar prefera un sistem socialist, 42% unul capitalist, 7% ar vrea un sistem comunist, iar alţi 7% unul fascist. Numerele sunt la prima vedere incredibile. Te întrebi cum se face că tinerii ăştia nu văd ce se întâmplă sub nasul lor, în Venezuela, să zicem, nu mai vorbim de păţaniile noastre istorice, aici în Estul Europei etc. etc. etc.

Dar răspunsul îl ştim de fapt: în realitate, date fiind trendurile din universităţi, mass-media şi Hollywood, numerele respective sunt chiar mici. Îţi zici: doar 58% din tineri doresc un sistem anti-libertate, anti-piaţă şi anti-democraţie, care să îi aducă la condiţia de a fi înregimentaţi şi cartelizaţi şi de a face foamea pe fond de penurie de hârtie igienică?! Ce miracol a avut loc cu restul de 42%, cei care gândesc ca nişte simpli oameni normali?!

O simplă mostră de cum funcţionează lucrurile, dacă vrei una: New York Times şi seria sa aniversară privind 100 de ani de comunism... Între altele, citind New York Times, tinerii au putut afla că femeile aveau o viaţă sexuală mult superioară în comunism. Da. Asta propovăduieşte NYT... Cine nu crede, să verifice. E reală. Se numeşte o evaluare echilibrată, nuanţată, pentru oameni sofisticaţi care citesc NYT şi noua generaţie care, evident, trebuie să ştie „adevărul” despre viaţa în comunism...

– S-au uitat multe şi au fost neglijate implicaţii profunde. Dar mai recent am putut observa că în sfârşit o chestiune esenţială e pusă pe tapet în mod serios. Am văzut cum cercetătorii de la Duke University şi Universitatea din München investighează o realitate pe care mulţi dintre cei care au avut experienţa directă a socialismului o intuiau: cu cât indivizii sunt mai îndelung expuşi socialismului/ comunismului, cu atât creşte probabilitatea ca ei să se comporte imoral, să înşele şi să trişeze. Cu cât cineva este mai mult şi intens înconjurat de comunism şi comunişti, cu atât standardele sale etice sunt diminuate şi comportamentul său înclină în direcţia înşelăciunii şi egocentrismului interesat. Interesant, dar nu surprinzător pentru noi. Prin comparaţie, comportamentul celor expuşi sistemului capitalist este etic superior. Descrierea studiului şi conjecturilor ce se pot face în jurul lui poate fi găsită, la nivel de popularizare, în The Economist şi Reason. Concluzia pentru noi, românii, e destul de îngrijorătoare. După ce că am avut o modernizare întârziată, am mai trecut şi prin 50 de ani de comunism. Şi atunci iar suntem în poziţia de a fi contrarieni: date fiind condiţiile să ne bucurăm şi să ne mirăm că există totuşi o minoritate răspândită în toate păturile sociale care încă mai păstrează anticorpii împotriva acestei patologii sociologic-politice!

– Am să fac apel la Eugen Ionescu. Ce zicea el în perioada premergătoare războiului, analizând asaltul nazismului şi comunismului asupra civilizaţiei occidentale: „atunci comunismul a putut striga: relele lumii sunt patria, viaţa interioară, religia, spiritul, democraţia. Nazismul, la fel, a strigat: relele lumii sunt libertatea interioară, iubirea universală de oameni, mila, religia creştină, democraţia.... Trebuie observat cum din ce în ce se preconizează opoziţia între democraţie şi lumea nazist-comunistă... Iată cum opoziţia va lua acum un alt sens: comunism şi fascism la un loc, sau colectivism şi statul totalitar, împotriva unui nou umanism. Aceasta va fi adevărata luptă, adevăratul nume al adversarilor”. Şi aşa a fost.

Ce nu a putut anticipa Ionesco – în ciuda lucidităţii sale rare la acea vreme, când pentru majoritatea intelectualilor de bine democraţia era considerată un fel de antecameră a comunismului – a fost acest fenomen bizar căruia îi suntem martori şi care reprezintă noua luptă şi noul pericol căruia generaţiile noastre sunt chemate să-i răspundă. Anume: nu îşi putea imagina cum, chiar din pântecele democraţiei şi umanismului, se poate ridica în mod insidios, treptat, penetrând pe nesimţite minţile şi instituţiile oamenilor liberi, un nou monstru, un avatar fără nume şi formă bine definite, un mutant a cărui subtilitate şi perversiune sofisticată depăşeşte în multiple feluri vechile şi de acum primitivele forme comuniste şi naziste de a striga: „Relele lumii sunt patria, viaţa interioară, spiritul, libertatea interioară, iubirea universală de oameni, mila, religia, creştinismul, democraţia...”.

O nouă formă, mai puternică şi periculoasă de rinocerită? Da. Dar Rinocerii au învăţat acum să vorbească şi să se mişte cu graţie şi înşelătoare şi perversă inocenţă, sub acoperirea umanismului şi invocând politic – în mod corect – principiile democraţiei şi libertăţii...