Traseul poetic al lui Alexandru Muşina, marcat de debutul în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, 1982), apoi de debutul individual cu Strada Castelului 104 (Cartea Românească, 1986), urmat de Aleea Mimozei nr. 3 (Ed. Pontica, 1993), între care a publicat şi volumul recuperator Lucrurile pe care le-am văzut: 1979-1986 (Cartea Românească, 1992), părea că s-a întrerupt, dacă nu chiar încheiat, la volumul Tomografia şi alte explorări (Ed. Marineasa, 1994). Erau, în fond, suficiente volume pentru a-l consacra drept unul dintre cei mai originali şi interesanţi poeţi optzecişti. Poeme ca Budila Express sau Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M. deveniseră populare printre optzecişti şi făceau şcoală printre tinerii poeţi, fixîndu-i deja un loc de clasic al noii poezii. Din aceeaşi etapă de creaţie rămîne imaginea unui poet sentimental-ironic, înălţînd „poezia cotidianului”, teoretizată într-un eseu cu acest titlu, pe soclul unei mitologii a banalităţii, dezvăluită cu acuitate senzorială şi frison intelectual într-o gamă bogată de atitudini, oscilînd între candoare şi umor, între euforia patetică şi ironia sarcastică.

Deşi vreme de un deceniu şi jumătate n-a lipsit din viaţa literară, continuînd să publice plachete de epigrame scrise în maniera lui Kavafis (Personae, 2001, Poeta, Poetae, 2008) sau de sonete (Hinterland, 2003), mai degrabă nişte fermecătoare exerciţii de virtuozitate portretistică decît de creaţie, dar şi savuroasele volume epistolare Scrisorile unui fazan (2006) şi Scrisorile unui geniu balnear (2007), poetul a cedat iniţiativa maestrului preocupat să-şi definească teoretic metoda în numeroase eseuri inteligente şi polemice asupra poeziei, sporind de la o culegere la alta: Unde se află poezia?, 1996, Sinapse, 2001, şi Poezia: teze, antiteze, explorări (2008), între care şi studiul de referinţă Paradigma poeziei moderne (1996), indispensabile oricărui cercetător al postmodernismului românesc. Sceptic şi ironic, chiar opozant teoretic al postmodernismului, în încercarea de a-i găsi alt nume, eşuată în sintagma „noul antropocentrism”, prea cultă şi greoaie pentru a se impune, Muşina l-a practicat fervent în poezia sa, contribuind decisiv la consolidarea formulei autohtone a curentului de origine americană, care a dominat literatura/ cultura celei de-a doua părţi a secolului 20.

Cînd, probabil, nimeni nu se mai aştepta, Alexandru Muşina revine ca poet cu un volum original, Regele dimineţii (Ed. Tracus Arte, 2009), titlu care ar putea sugera un nou început, dacă poemul cu acelaşi titlu n-ar oferi altă posibilitate de interpretare, sub semnul căreia stă întregul volum. Oricît de radical ar vrea să fie, volumul reprezintă mai mult continuitatea decît ruptura lui Muşina cu poezia lui anterioară şi, implicit, cu postmodernismul. Numai că majoritatea poemelor din acest volum împărţit în trei secţiuni: Arhipelagul, Micile daruri şi După dragoste, continuă o parte aparent minoră a operei sale, lirica genuină – mimată, desigur, cu inteligenţă ca de oricare alt poet postmodern cînd vrea să recupereze lirismul – , de care aparţine şi un poem mai cunoscut ca Podul Cotroceni din volumul Aleea Mimozei nr. 3: „În apa galbenă a Dîmboviţei m-am privit/ Era, cred, toamnă şi mă credeam student/ Credeam că te iubesc, că eşti nebună/ De mine// Eram aşa cum sînt: gălbui, nedefinit/ Oraşul tot se urinează-n mine/ Dar nu îmi pasă// Ai vrut să mori. Am vrut/ Să simt cum mîna/ Mi se desprinde şi pluteşte peste case. Şi că rămîne/ O mînă galbenă în loc// În apa Dîmboviţei m-am privit/ Ce dacă era toamnă! Ce dacă aveam frunze/ De soc şi de arţar pe faţă!”.

„Postmodernul” Muşina ştie că nu se poate debarasa de această etichetă inconvenabilă decît prin renunţare la reciclarea (inter)textuală a tradiţiei şi întoarcerea la poemul ca discurs fondator al lumii. Are loc, de fapt, o deviere a postmodenismului în neoexpresionism, care presupune recentrarea poeziei de pe experiment pe trăire, adică pe un eu care-şi reconsideră condiţia umană fragilă şi precară nu numai în raport cu banalitatea cotidianului, ci şi cu transcendentul, restaurînd metafizica într-o lume artificială, precum în acest poem fără titlu: „Desigur că m-am născut vinovat/ Oasele nu-mi sînt de platină, celulele nu-s de silicon/ Pielea nu e de poliester// Mă preling, gelatinos, printre întîmplări, printre priviri/ Mă scurg printre mese şi pe culoare. Pătez/ Coperţile cărţilor. Înfund ţevile de canalizare// Toţi, toţi aveţi dreptate: cînd vorbesc par de platină, de silicon/ Par de poliester, de email. Cînd tac par de piatră/ Doar cînd trăiesc sînt zgîrciuri şi gelatină// Sînt mucilagiu uscîndu-se încet pe covor”.

Poetul din volumul Regele dimineţii nu mai este doar un „depresiv euforic”, cum îl caracterizează oximoronic Al. Cistelecan, ci devine un depresiv vizionar, care transferă acuitatea vizuală/ senzorială şi senzualismul introspecţiei în viziune metafizică. Euforia ludică se estompează, lăsînd loc unei rostiri mai grave care, prin densificare sintactică, transmite o tensiune lirică explozivă. Al. Muşina scrie, acum mai mult decît în trecut, un gen de „elegii sarcastice”, după judecata perspicace a lui Radu G.Ţeposu. De sub „faianţa”, altfel spus masca, suprafeţei lucrurilor răzbesc emoţiile/trăirile într-un limbaj tranzitiv, făcînd din directeţea expresiei stil. Verbul nu transcende metaforic realul ca în poezia modernistă, ci se demetaforizează dezvăluind cinic inconvenientul corporalităţii fiinţei, reprezentată în cea mai derizorie înfăţişare: „Ca un craniu într-o vitrină. Ca faianţa/ De pe care am şters sîngele, voma, urme de creier/ Ca o cameră de hotel în care intri/ – Viaţa ta – pentru prima dată// Nu vezi firele din pereţi, furnicile, şobolanii/ Soarele bate-n fereastră, miroase a nou…/ Deschizi ochii: pămînt. Deschizi gura: pămînt/ Jur împrejur: pămînt transparent/ Care-ţi intră-n orbite, în plămîni, în creier/ Care te-nghite cu totul// Prea multă carne, prea multă piele, furnici, şobolani/ Prea multe cuvinte şi creier şi sînge…Cîndva/ Doar oasele craniului vor fi dezgropate, albe, curate/ Vor fi puse-n muzeu// Faianţă străvezie. Luminînd stins.Nepreţuită” (Faianţă).

Secţiunea După dragoste conţine poeme erotice – de altfel, antologia tematică Tea (Ed. Axa, 1997) îl impunea pe Alexandru Muşina printre puţinii optzecişti care scriu poezie de dragoste–, în care sentimentalismului i se substituie erotismul, revărsîndu-se în expresia frustă, deocheată, chiar licenţioasă încît, dacă n-ar fi temperat de ironie şi de o melancolie virilă care le converteşte în elegii, ar părea scrise de un poet douămiist: „Sexul meu intrînd prietenos/ în sexul tău. Mirosul pielii tale, de copil/ Albastrele vene pe tîmple, aluniţele de pe gît/ Buzele brusc înroşite, respiraţia accelerată/ Respiraţia ta dragă:/ Aerul ieşind cald din plămînii tăi/ Şi îmbrăcîndu-mă într-o boare subţire// Mai îndepărtată decît Ninive şi Babilon/ Mai inaccesibilă decît Ophir şi Palmyra!/ Fără speranţă, fără speranţă, fără speranţă…/ Fără speranţă: mîna ta-n mîna mea, ochii tăi/ Privindu-mă de aproape, pieptul meu apăsînd/ Sînii tăi umezi şi fierbinţi. Fără speranţă: limba mea/ Pe omoplaţii tăi cu gust de migdală, fără speranţă/ Acea după-amiază, acea după-amiază…”(Ninive). Adevărul este însă că nu Al. Muşina îi imită pe tinerii poeţi, ci aceştia ar trebui să recunoască în el, la fel ca şi nouăzeciştii, un veritabil maestru.

Alexandru Muşina a fost/ este în adîncul său un liric care îşi deghizează emoţiile şi sentimentele în poze arlechineşti. Ca şi pentru Bacovia simbolismul, postmodernismul său este doar o mască de care se îndepărtează mînat de nostalgia autenticităţii trăirii şi a ingenuităţii rostirii poeziei. Întoarcerea sa la poezie trasează o linie care leagă postmodernismul anilor ‘80 ai secolului trecut de neoexpresionismul contemporan.