Cînd debuta editorial, acum mai bine de un sfert de veac, cu volumul Greutatea cernelii pe hîrtie (Ed. Albatros, 1984), Romulus Bucur însemna deja un nume şi o formulă poetică personală, datorită grupajului de poeme publicat în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, 1982), alături de Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina. Critica a remarcat de la bun început substanţa biografistă a poeziei sale, antisentimentală însă prin deturnarea cu ironie sau umor, subtil dozate, a emoţiilor şi sentimentelor. Asemenea majorităţii optzeciştilor, Romulus Bucur a renunţat nu numai la gîndirea metafizică, ci şi la retorica metaforică tradiţională, preferînd expresia simplă, prozaică, de o austeritate care, deşi dobîndeşte relief şi savoare în construcţia anecdotică a textului, anticipa minimalismul estetic contemporan. Scriind în 1996 despre poezia sa, afirmam că „Bucur s-a format la intersecţia lecturilor din avangarda istorică românească şi poezia americană a secolului nostru, încît creaţia lui pare a fi compusul a două substanţe poetice ca Tristan Tzara şi e.e.cummings”, opinie care cred că îşi păstrează actualitatea. De altfel, formula sa poetică a rămas relativ aceeaşi în volumele ulterioare debutului: Literatură, viaţă (1989), Dragoste & Bravură (1995) şi Cîntecel(e). fast-food poems (1998), parcurgînd o evoluţie doar interioară, care se observă mai ales în scriitură. Romulus Bucur este un poet sentimental ca structură, un interiorizat melancolic exteriorizîndu-se ludic, fără să fie spontan ci elaborat, întocmai unui – remarca încă de la debut Nicolae Manolescu – „caligraf” care, în actualitate, a devenit un „cibernaut”.

După o tăcere mai lungă de un deceniu, în care a mai publicat la editura „Aula” o Cărticică pentru pisică (2003) nu numai pentru copii şi exigenta antologie de autor Poeme alese: 1975-2005 (2008), poetul acesta timid şi discret revine cu un volum original intitulat O seamă de personaje secundare (Ed. Tracus Arte, 2009). Dacă în volumele anterioare acelaşi personaj se afla în centrul banalelor întîmplări cotidiene, fermecătoare însă prin felul în care tot el se confesa, povestea ori se dedubla în scenele mai teatrale, ca în acest ironic text intitulat whitmanian Song of Myself: „dar lasă romulus bucur lasă/ va veni o vreme cînd/ ai să primeşti şuturi/ cu o cizmă nou-nouţă/ şi vei avea şi tu o pereche/ pentru atari treburi/ sub masă”, în actualul volum personajele se multiplică, modificînd/ pluralizînd şi perspectiva auctorială. Deşi poetul îşi păstrează poziţia centrală, personajele secundare – prieteni sau, de regulă, femei pasagere ale unor aventuri erotice – se inserează spontan în discurs, relativizînd punctele de vedere asupra unei lumi reduse la „sex şi singurătate”. Preocupat nu atît de autenticitatea trăirii, cît de efectul de autenticitate pe care-l poate produce discursul, Bucur amalgamează vocile personajelor încît rolul său de poet postmodern, cum nu încetează să fie nici în acest volum, rămîne acela de-a le înregistra şi translata cu ingeniozitate tehnică, aşa cum se întîmplă în Translation Workshop: „îmi placi/ şi tu/ de altfel cu mine/ nu există cale de mijloc/ ori mă iubesc ori mă detestă/ din prima/ n-ar trebui să mănînc atîta/ o să mă îngraş dar tu/ mă iubeşti şi aşa nu/ cum îţi par nebună nu/ da’ de unde perfect normală”.

Nu cred însă că originalitatea şi valoarea poeziei lui Romulus Bucur s-ar afla în aceste concesii făcute modei/ gustului vulgar, ci că dacă ceva s-a schimbat în evoluţia sa începînd cu Cîntecel(e). fast-food poems, atunci noutatea constă în decrisparea totală a scriiturii pînă la transformarea ei – cum constata Al. Cistelecan încă din postfaţa antologiei de autor – într-o jubilaţie senzuală care face „poetica să juiseze”. Se pare că computerul i-a sporit poetului libertatea de-a se juca cu cuvintele/ textele şi cu imaginile, procesînd o nouă osmoză între gîndire şi simţire, imaginaţie şi senzualitate, în măsură să virtualizeze concretul şi să corporalizeze abstractul într-o viziune mai cuprinzătoare a lumii. O lume care redevine miraculoasă şi, prin urmare, poezie, la intersecţia dintre iluminarea spirituală şi banalitatea cotidiană, dintre real şi livresc, ceea ce face ca aceste versuri dintr-un poem fără titlu să fie parodic programatice: „îţi zici, vorba filosofistului/ domle livresc mai e cotidianu’ ăsta”. Această lume este construită şi deconstruită ludic, din cuvinte, prin colaj sau intertext, abundente fiind expresiile englezeşti, ca într-un fel de happening. Înclinaţiei spre lettrism pe care o detectam în lectura primelor volume, îi succede acum propensiunea spre un gen de picto-poezie, în realizarea căreia computerul devine un bun aliat.

Îl prefer însă pe Romulus Bucur din poemele mai puţin experimentale, chiar clasic concepute şi construite, dintre care reprezentativ pentru această etapă a evoluţiei sale mi se pare a fi cel intitulat pe o temă dată: „să ne imaginăm o masă/ poate şi două scaune/ şi pe ea o ceaşcă de cafea/ (detaliile le lăsăm în suspensie)/ poate fi şi ceai plus variaţiunile posibile/ dacă sîntem orientalizaţi/ un abur ce se ridică uşor/ să construim mai departe cadrul/ o încăpere – poate fi o cameră/ un bar sau altceva/ o terasă ori un alt loc în public/ unde ai iluzia intimităţii/ să privim totul/ ca prin flacăra tremurătoare/ a unei lumînări/ să ne gîndim că nu contează timpul/ ci doar cuvintele ce-ngheaţă această clipă”. Un poem extraordinar prin construcţie şi simplitatea expresiei, care măsoară drumul parcurs de Romulus Bucur de la Tristan Tzara şi e.e.cummings la Mircea Ivănescu şi, în cele din urmă, la el însuşi.