Volumul Câmp minat (Ed. Limes, 2009) marchează o nouă etapă în evoluţia poeziei lui Mircea Petean. Poetul se află, după cum spune titlul unui poem, faţă în faţă cu sine însuşi şi, în acelaşi timp, cu Poema/ textul care-l scrie paradoxal, ca în teoria
criticilor de la Tel Quel, pe autor. Pe o cale mult bătută de poeţii optzecişti, el ajuns, nu din mimetism, ci din necesitate interioară, la momentul în care poezia se întoarce asupra ei însăşi, descoperindu-se ca un câmp minat de operele scrise anterior. Textul care ca să preiau titlul altui poem se scrie singur dovedeşte că poezia se autogenerează, altfel spus se naşte din ea însăşi într-o confruntare anarhică cu propria ei istorie/ tradiţie. Confruntare ce înseamnă mai întîi o înfrângere/ a unei alte tentaţii/ aceea de a scotoci prin dosare cu materiale refolosibile/ bloc-notesuri agende caiete sinucigaşe/ prin sertarele şi sertăraşele memoriei prin buzunare, pentru a ieşi învingătoare abia după ce depăşeşte spaima bucuriei de a putea da cu tifla în programele artele poetice teoriile/ indicăţiile şi planurile din cuţite şi pahară ale tale/ ori ale altora. În atitudinea poetului se erijează atît conştiinţa postmodernă a reciclării ludice/ parodice a tradiţiei, cît şi o insurgenţă de tip avangardist, care aspiră la o formă genuină de creaţie, amestecul lor alcătuind o formulă mereu proaspătă şi definitorie pentru Mircea Petean. Dar toate aceste versuri citate mai sus sunt glosări mai mult sau mai puţin originale pe tema facerii textului, fără a fi poetice ci, mai degrabă, antipoetice. Ele formulează însă programul său estetic, care se regăseşte nuanţat în celelalte texte, la rîndul lor marcate de tentaţia poeziei autoreflexive: singură singurătatea muntelui/ poate fi comparată cu propria singurătate/ dar ce ştii tu despre munte/ şi ce ştii tu despre singurătate// deci nebunaticele fete de altădată/ azi umplu biblioteca judeţeană cu fum/ cu abureli şi cu mirabila lor conversaţie/ dar ce ştii tu despre fete/ şi ce ştii tu despre arta conversaţiei// aşadar ofensiva lirică a bulbucilor de munte/ s-a soldat cu câştigarea marelui premiu/ care contă dintr-un dispozitiv inutilizabil/ festivitatea va avea loc în aula Casei Ploii/ şi în prezenţa unui trimis al Poemei însăşi/ dar ce ştii tu despre bulbucii de munte/ şi ce ştii tu despre Poema (Poetul faţă în faţă cu sine însuşi).
Scriind în urmă cu un deceniu şi jumătate despre poezia lui Mircea Petean, afirmam că în volumul său de debut, Un munte, o zi (Ed. Dacia, 1981) sunt încercate deja posibilităţile de expresie care vor fi exersate în fiecare volum, observaţie ce rămîne valabilă şi pentru volumul Câmp minat, cu diferenţa că programul estetic este asumat atît explicit, cît şi implicit în actul de creaţie, spontaneităţii fanteziei alăturîndu-i-se o virtuozitate a experienţei, manifestată mai ales în construirea textului. Volumul reprezintă momentul întoarcerii privirii lui Orfeu spre Euridice, care devine ca şi pentru Maurice Blanchot într-un celebru eseu Opera, cu îndoială, dar şi cu o anumită încredere în propria-i oglindă, experienţă analizată în finalul poemului O plimbare în infernul de-afară: întotdeauna ai ştiut să te opreşti la timp/ şi dacă imaginaţia ţi-a slujit uneori de substitut al/ acţiunii iar alteori de frână de acţiune/ în clipele faste a fost o prelungire a acţiunii retezate/ brutal sau pur şi simplu pierdute aidoma unei părţi/ dintr-un braţ sau dintr-un picior/ deşi măcar o dată prudenţa nu ţi-a folosit la nimic/ acţiunea a fost batjocorită de aventură/ te-ai oprit gâfâind pe marginea prăpastiei/ ai fi putu zace în abis nu s-a întîmplat asta/ ca norocul/ acum în schimb te plimbi în infernul de-afară strigând Euridice Euridice/ unde ai dispărut unde te ascunzi unde eşti Euridice. Aşadar, poezia îşi conţine pe lîngă discursul genuin şi propriul ei comentariu, autoironic sau cinic cu cititorul, mai ales atunci cînd acesta este critic şi istoric literar. Spre deosebire de alţi optzecişti cu o apetenţă teoretică mult mai pronunţată şi manifestată, de regulă, în eseuri, Mircea Petean formulează asemenea reflecţii tot în versuri, exersîndu-şi formula personală care minează anarhic orizontul de aşteptare al cititorului, cu forţă de expresie eficientă poetic, dar şi cu scăderi de intensitate şi platitudini verbale.
Chiar dacă experienţa actuală înseamnă o etapă necesară în evoluţia poeziei sale, îl prefer pe Mircea Petean dintr-un poem ca Hrube şi unghere, disecînd emoţia lirică născută la intersecţia dintre cotidian şi spiritual, cu dezinvoltura fanteziei însoţite de ironie şi umor, pentru a o reprezenta într-o insolită viziune neoexpresionistă specifică echinoxiştilor printre care se numără: nu voi scrie nimic/ dar mai ştii tu scrie/ nu voi scrie nimic autocompătimitor/ precum pitorescul lăudător al pătrunjelului/ salatei mărarului verde/ care ştia forţa ca nimeni altul mâna semenilor/ cu dare de mână insinuând/ ba că-i uitat de Dumnezeu/ ba că-i copleşit de iubirea şi admiraţia lor// nu tulbura somnul prafului/ nu zăbovi în pipă sub zăpezi/ nu-l tulburaţi pe durata siestei pe pianist// mă trezesc privind mut de uimire mişcările/ unei alcătuiri lucrată din şpan baligă şi rumeguş/ cum se fereşte/ cum umblă cu spatele înainte/ cum se piteşte sub o imensă pălărie cu boruri largi/ geniul şi forţa ei sunt retragerea replierea / incendiază otrăveşte pustieşte totul în urma ta/ apoi deodată scăldată în ape cleioase/ pământ vâscos şi mucilagii/ o vezi mişunând prin cele hrube şi unghere/ iar atunci strig/ ieşi/ şi promit că nu voi mai folosi cuvinte ridicate la/ putere dacă tot n-a fost scris să trăiesc sub radical. Regăsesc în acest text, pe lîngă tentaţia autoreflexivităţii comune tuturor textelor din volum, şi propensiunea poetului spre realul perceput ca fenomen originar din primele volume, în special din Cartea de la Jucu Nobil, integrat într-o mitologie personală supravieţuitoare deriziunii lucurilor, dezvăluind în verva rostirii lor o savoare plină de har de-a le da viaţă şi sens prin cuvînt, care produce un gen de poezie vorbită, inconfundabilă în peisajul poetic contemporan.
Cred însă că aventura poeziei lui Mircea Petean nu va sfîrşi într-un textualism interesant dar steril poetic, ci va explora cu insistenţă în volumele următoare, ca şi în cele anterioare, una dintre disponibilităţile multiple pe care le-a manifestat, precum un pianist talentat şi virtuoz totodată, încă de la început.