Mircea Bârsilă publică, la şase ani de la Anotimpurile unui cătun (2003), un nou volum cu titlul Monede cu portretul meu (Ed. Pământul, 2009), fără a marca o schimbare semnificativă a evoluţiei poeziei sale. El este unul dintre poeţii cu un timbru personal al vocii încă de la debut şi egal cu sine pe tot parcursul operei. Într-o generaţie de poeţi urbani, Bârsilă este, ca şi Esenin, „ultimul poet cu satu-n glas”, rămînînd un rural de structură neoexpresionistă. Poemele din acest volum sunt variaţiuni pe aceeaşi temă a satului ca paradis destrămat de istorie. Numai că perspectiva evocării satului adaugă melancoliei din volumele anterioare o notă tragică personală, contrapunctată de ironie, provenind din conştiinţa distanţei care separă omul (post)modern dezrădăcinat de originile sale. „Ruralul” Mircea Bârsilă este, de fapt, un citadin cu nostalgia satului în suflet. Tensiunea insolubilă dintre tabieturile / automatismele citadinului singuratec şi primitivismul ruralului prin care supravieţuieşte poetul este nu numai sursa dramei personale, ci şi a poeziei. Imaginea satului ca paradis în destrămare devine viziune interioară, transformîndu-se din „pastel” în elegie sau meditaţie, cu încărcătură dramatică temperată de umor, asupra existenţei.

Monede cu portretul meu este o carte despre singurătate, a cărei dramă citadinul Mircea Bârsilă încearcă să o depăşească cufundîndu-se în imaginarul său rural. Chiar dacă satul este doar matricea degradată a misterului, acesta rămîne rezervorul imaginilor cu aură sacră în care poetul se regăseşte. Poemul domnul administrator, replică la Poetul şi administratorul de Virgil Mazilescu: „Singurătatea – adevărata singurătate – începe/ abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă/ prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă/ într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada/ emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne/ cu vârful plesnit/ ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi/ pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două/ persoane în registrul său, dar acest nemernic/ pentru că nu poţi să-i spui altfel, se uită la tine pieziş/ Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult/ sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata/ singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa/ de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume/ de poezii – mai ales poezii de dragoste/ Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi/ şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele/ şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul/ aşezat/ pe colţ în sufragerie, dăruit cândva de un amic şi în care/ un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul”, dezvăluie o conştiinţă scindată între poetul rural, vizionar, şi administratorul de bloc, „realist”, un alter-ego urban, pentru care singurătatea are reprezentări şi remedii diferite. Închis într-un univers plin de confortul civilizaţiei, poetul îşi reprezintă singurătatea într-o viziune în care escatologicului i se substituie scatologicul, făcînd-o derizorie. Dar chiar şi rămăşiţele animale sunt semnele / urmele supravieţuirii Sacrului în lume. Poetul naturalizează astfel, imaginar, universul domestic, artificial, al omului modern întruchipat de administrator.

Tradiţionalismul poeziei lui Mircea Bârsilă nu este – aşa cum o parte a criticii ar fi ispitită să creadă – unul de substanţă, ci retoric, poetul fiind modern ca structură. Un tradiţionalist modern ca şi B.Fundoianu, al cărui vers: „Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid”, este mai întîi reprodus ca motto şi apoi rescris voit mai prozaic în primele două versuri ale poemului oră veselă: „Aceste dealuri unde boii grei/ duc în fiecare toamnă arătura-n vid”, indicînd chiar o conştiinţă postmodernă a poeziei, care depăşeşte criza de creaţie prin parodierea repertoriului tradiţional sau prin autopastişare. Căci tot astfel reacţionează Mircea Bârsilă faţă de o celebră şi populară romanţă a neomodernului Nichita Stănescu, reluată cu titlul A venit toamna într-o manieră postmodernă, bazîndu-se mai mult pe virtuozitatea, decît pe talentul său de poet: „A venit toamna. E ca şi cum/ ascultând un disc – un disc pe care nu l-am mai ascultat/ de mult – aş auzi altceva decât înainte, repet, altceva/ decât înainte şi, totodată, într-o limbă necunoscută// Se preschimbă vara vieţii mele în toamnă. Parcă aş fi/ o pasăre – o pasăre de noapte a cărei vedere descreşte/ pe măsură ce/ în jurul ei se face, în zori, tot mai multă lumină/ Un cub ce se reneagă, plin de amintirea sferei/ sau, dacă nu cumva exagerez, un zeu de altădată/ – al vegetaţiei – încercând să fugă de propriul destin/ agăţat de coama unui dangăt de clopot// O duşmănie pur şi simplu de neînţeles/ înnegreşte mersul – de femeie văduvă – al fiecărei zile”. Poemul este postmodern prin demontarea ludică a mecanismului de producere a textului şi prin comentariul ironic al imaginilor devenite clişeu, scăpărînd genuin în ultimul vers.

Prefer însă acele poeme în care extraordinarul talent al lui Mircea Bârsilă se manifestă liber, neîncorsetat de conştiinţa unui model istoric de poezie, remarcîndu-se prin forţa evocării lumii în imagini insolite, dar şi prin fiorul autentic al reflecţiei asupra existenţei şi a artei, totodată, ca în poemul aceleaşi grădini din finalul volumului: „Va fi la fel ca în această viaţă: aceleaşi frumoase întinderi de maci/ ajunse, din păcate, nişte fresce în care pictorii de biserici/ au transpus, vizual, necuvenitele chicoteli ale îngerilor/ Şi morţii rămaşi fără cruci şi fără rubedenii de sânge pe pământ/ întruchipaţi de lătrăturile clare şi reci ale vulpilor/ prin fânul înalt din livezi: va fi tot aşa, sută la sută, cum este, de atâtea veacuri/ sub cerul acesta din catifea albastră şi unde fiecare dintre noi/ se simte legat de sine, în felul unui arbore de ţinutul său/ Măcelării pictate, în spirit ironic, cu figuri de animale/ împodobite cu flori, sânge pe jos şi căpăţâni cu ochii încă deschişi/ grămezi de maţe aburinde şi enorne hălci de carne/ atârnate de cârlige de fier: va fi exact ca în această lume, pe care cei mai mulţi/ aşa cum ne place să credem, am înţeles-o/ «poate nu chiar pe de-a întregul, dar n-am înţeles-o»!/ Aceleaşi grădini unde frumuseţea coboară cu teamă/ pe aleile umede, în galbenele ceasuri ale toamnei/ ici-colo, câte-o stână atârnată, între dealuri, de laptele oilor/ O să ne cumpărăm mai departe, în mod simbolic, o dată pe an/ încălţări de copil – sandale, cizme de cauciuc îmblănite/ şi ghetuţe cu patru capse în loc de şireturi: va fi, întocmai/ ca în această viaţă – «recul de timp şi infernuri» –/ va fi, întru totul, aşa cum este şi pe-aici unde ne grăbim mereu să ne culcăm/ să stingem lumina – ce josnicie! – şi unde cei mai mulţi/ dintre anii duşi/ se prefac în păsări de noapte, pe care le hrănim, îngânduraţi/ cu seminţe de castraveţi şi de ardei roşii, uscate la soare”.

Scriind despre volumul Anotimpurile unui cătun în 2004, apreciam că poemele „rurale” ale autorului „indică o concepţie orfică asupra poeziei, modernă prin viziunea universului în continuă metamorfoză sub presiunea sacrului, făcînd ca teluricul să se spiritualizeze iar spiritualul să se corporalizeze diafan”, afimaţie valabilă – cred eu – şi în continuare, chiar dacă perspectiva se modifică în actualul volum, eul poetului devenind, în locul satului, centrul lumii. Linia poeziei orfice îl uneşte cu volumele sale anterioare, dar şi cu tradiţia poeziei de inspiraţie rurală, de la Idilele lui Teocrit şi Georgicele lui Vergiliu pînă la Priveliştile lui Fundoianu, Mircea Bârsilă marcînd un avatar postmodern al lui Orfeu.