Despre poezia lui Andrei Zanca, poet echinoxist din generaţia 80, emigrat după Decembrie 1989 în Germania, se scrie rar în România, deşi publică frecvent în reviste şi îi apar volume la edituri care mai investesc în poezie. Fiind departe de viaţa noastră literară, el a ieşit – cum se spune – din cărţile celor care fac şi desfac listele canonice. Reflecţia sa pe această temă e demnă de luat aminte: „Între poetul mediatizat şi cel ignorat, prin înseşi „tarele” unei suprasensibilizări, ale unui refuz funciar datorat uitării complete de sine, cufundării depline în act (spre a nu mai menţiona „starea de pasăre” a multora, care azi constituie, prin opera lor, mijlocul de susţinere materială a sute de profesori, istorici literari, critici etc., să ne gândim doar la Mozart, aruncat la groapa comună, la Eminescu, ori la Daniel Harms bunăoară, care s-a stins realmente de inaniţie), între aceşti doi, aşadar, se află „generaţiile” care în erijarea unei literaturi îşi joacă rolul lor absolut necesar, al susţinerii la „eterna bolţii lăcrimare” . O literatură a unui neam nu se limitează – cum deseori se afirmă de unele personalităţi descurajate, înşelate în aşteptările lor, lucru ce presupune în sine o mare iubire dezamăgită -, doar la marile personalităţi, nu se compune exclusiv de vîrfuri, ci presupune toată piramida, la fel cum nu privighetoareaa singură dă viaţă şi farmec pădurii, ci toate păsările¸care locuiesc”. Dincolo de aceste concluzii juste şi amare, poetul continuă însă să scrie şi să publice, pentru că poezia nu înseamnă pentru el doar vocaţie, ci şi asumarea unui sens al existenţei sale înstrăinate de origini. Asumarea „dramei” sale existenţiale, care ar fi fost - cred eu - aceeaşi chiar dacă Andrei Zanca ar fi rămas în ţară, pentru că exilul are în viziunea lui un caracter generic, metafizic, a luat forma unei experienţe mistice în ultimele volume de poezie.

Spre a-şi împărtăşi credinţa că, într-o poezie de substanţă mistică, starea extatică se completează cu reflecţia, Andrei Zanca a publicat în 2009 două volume la Editura Grinta: unul de versuri intitulat Oprirea, iar celălalt, Lumea, un limbaj al invizibilului, de meditaţii fragmentare asupra diverselor forme de mistică. În mare parte din al doilea volum, autorul construieşte în genul aforistic al lui Cioran o fenomenologie a experienţei mistice, descriind-o cu agerimea intuiţiei sau încercînd să unifice conceptual, fără a face caz de erudiţie, diferite doctrine mistice orientale şi occidentale. Ca orice spirit mistic, Zanca refuză dogma şi, prin urmare, istoria instituţională a credinţei, care-l îndepărtează pe om de momentul întîlnirii cu divinul. Pentru el, această întîlnire este posibilă hic et nunc, producîndu-se ca o iluminare în care eul/ partea finită prin individualizare se integrează unităţii absolute, infinite, a fiinţei. Astfel, eseistul afirmă că Biblia nu este „demnă de crezare ca mărturie istorică, ea a devenit/ devine credibilă prin experienţa prezentă”, asociindu-se lui Kierkegaard filtrat prin contemporanul Drewermann, pentru a trage concluzia că „nu tradiţia, ci existenţa este meleagul adevărului”. Deşi sunt invocaţi adesea în sprijinul ideilor sale mari mistici din istorie ca Francisc d’Assisi, Tereza d’ Avila, Meister Eckhart, Jakob Bohme ş.a., dar şi diverşi guru contemporani, Zanca optează mai degrabă pentru o mistică în spiritul budismului Zen, care a devenit nu numai o modă ci şi o practică în Occident, punîndu-şi amprenta şi asupra gîndirii sale poetice.

Deşi cred că nu sunt cele mai bune versuri ale lui Adrei Zanca, preferinţa mea raportîndu-se încă la primele sale volume, Oprirea este un volum substanţial şi unitar, marcînd poate sfîrşitul (ori începutul?) unei etape de creaţie. De ce, totuşi, „oprirea”? Aceasta poate semnifica chiar experienţa mistică, concepută – cum o defineşte cu o interogaţie retorică în preludiul volumului – „confiinţare, compasiune/ linişte vie şi tăcere, nu-i aşa?”. Poemul o înclinare de fag şiroind transcrie viziunea participării mistice într-un limbaj în care invizibilul se traduce prin vizibil, inefabilul prin simbolic:„Gândit mai sunt, doamne/ cu cât cobor mai adânc/ te zăresc acolo, desupra depresiunii/ vorbindu-le, deşi încă / nu te pot auzi/ doar feţele lor cu ochii aţintiţi la tine/ şi, într-un târziu, însumi mă văd, privindu-te/ în acelaşi timp pretutindeni şi nicăieri, fiind/
şi-afară bântuie o iarnă uscată/ şi-un vânt ud, vizibil/ într-o înclinare de/ fag şiroind”. Eul se dezindividualizează fluid şi transcende limitele în extazul unirii mistice.

„Oprirea” mai poate însemna şi asceza, „de-lumirea” omului ca renunţare la plăcerile/ ispitele existenţei fizice/ exterioare şi adîncirea în viaţa interioară, spirituală, pentru împăcarea cu Sinele ca dat originar divin. Este oprirea din cursa nebunească a timpului ca îndepărtare/ înstrăinare şi regăsirea de sine în rugăciune ca dialog al umanului cu divinul: „las cele văzute, greu întrezărite/ să se mistuie în lume/ încet pe nesimţite/ oricât de neputincioasă ar fi spunerea/ după o astfel de trăire, totuşi/ ceva firav rămâne, răsfrânt/ în fiecare cuvânt// clipa orientului meu lăuntric/ necontenit adâncindu-se// ceea ce rostirea desparte, se resoarbe/ în tăcerea noastră, acum// a mea şi-a unuia/ îndepărtat/ necunoscut// şi chiar dacă/ între timp/ m-am stins, ştiu// că încă mai respir în inima ta/cum sămânţa/arborelui în/ frunză// şi-n prelungirea mâinii mele întinse, se arată”.

Dar „oprirea” mai poate semnifica şi moartea. Prin rugăciune este însă depăşită apaima de moarte şi moartea acceptată ca „soră” a vieţii, cum o numeşte Sfîntul Francisc în Imnul Soarelui. Pentru mistic, moartea nu înseamnă sfîrşitul, ci începutul unei noi vieţi, spirituale, eterne. Viaţa nu mai reprezintă astfel un drum înspre moarte, ci o experienţă metanoică de golire/ purificare a sufletului prin suferinţă de tot ce-i este străin, material, pentru a dobîndi plinătatea spirituală: „şi mereu ne purtăm în moarte/ germenele unei amînări/ care se va reîntoarce// doar bănuită şi totuşi acolo/ ca urma de vrabie/ în aerul verii/ declinând deja o altă toamnă/ nespus de îndrăgită, deşi gata-s oricând/ de plecare de pe acum, deşi corpul unei viori/ trebuie să fie gol/ spre a se înfiripa/ de-acolo sunetul/ cum în moarte se unesc în rugă/ toate credinţele:/ atâta larmă atâta larmă-n jur/ şi dumnezeu vorbeşte/ doar în/ şoaptă”. Toate aceste poeme mistice îşi trag substanţa, poate lipsită uneori de sevă expresivă şi însoţită de o uscăciune aproape conceptuală, din trăire şi meditaţie personală, dar şi dintr-o experienţă de lectură.

Andrei Zanca nu este un mistic propriu-zis, ci un poet cu asemenea chemare, care ştie că „într-adevăr adevăratul poet/ este un hristos ratat”. De ce? Deoarece credinţa sa este subminată permanent – şi aici se remarcă modernitatea viziunii sale asupra misticii şi a relaţiei sale cu poezia – de îndoiala împlinirii vocaţiei mesianice prin cuvînt. Dar poetul încearcă să găsească acel „limbaj al invizibilului”, care nu desparte ci uneşte umanul cu divinul. El reconsideră statutul antic al poetului, de intermediar între zei şi oameni. Iar mistica sa poetică vrea să se identifice cu tăcerea deplină, adînc înţelegătoare şi cuvîntătoare. Şi nu de puţine ori reuşeşte, scriind o poezie atît de deosebită de a generaţiei sale. Şi totuşi poezie, în toată puterea cuvîntului.