După debutul cu volumul Călăuza (Ed. Axa, 2000), întîrziat 20 de ani faţă de al majorităţii optzeciştilor, în special membrii Cenaclului de Luni, în care a fost o prezenţă tăcută, Liviu Georgescu şi-a luat revanşa publicînd numeroase volume, comentate cu aceeaşi frenezie de critica noastră literară: Solaris (2002), Ochiul miriapod (2003), Orologiul cu statui (2004), Piatră şi lumină (2005), Transatlantice (2007), Nu am voie (2008), Smulgerea zalei (2010) şi El (2010). Nicolae Manolescu îl consideră un „optzecist atipic”, „unicul raportabil la Arghezi”, dar Al. Cistelecan îi descoperă o vecinătate printre optzecişti, cel puţin cu Aurel Pantea, orientîndu-se după „reperele postexpresioniste”. Iar Gheorghe Grigurcu începe a scrie postfaţa volumului Piatră şi lumină declarînd categoric: „Liviu Georgescu e, neîndoios, un suprarealist”. Fiecare dintre aceste opinii critice poate fi probată de poezia lui Liviu Georgescu, definind-o însă doar parţial. El face, de fapt, o sinteză de expresionism şi suprarealism, legitimă în epoca eclectismului postmodern, care îşi conturează profilul original printre optzecişti şi îl alătură numeroşilor douămiişti (post)apocaliptici, justificînd parcă întîrzierea debutului său. Numai că Liviu Georgescu nu este atras de mizerabilismul existenţial şi de minimalismul estetic al tinerilor noştri poeţi, ci îşi manifestă, cu o dezinvoltură romantică, disponibilităţile creatoare de la sublim la grotesc.

Sub semnul acestei sinteze de expresionism şi suprarealism, care reciclează/ înnoieşte retorica (post)apocaliptică, stă şi recent apărutul volum El (Ed. Paralela 45). Ca şi Biblia, volumul se deschide cu o Facere şi se încheie cu o Revelaţie, între care se desfăşoară magnifice scenarii cosmice şi istorice regizate de El ( prenumele personal scris cu majuscule pentru a-l numi pe Dumnezeu), revigorînd în versuri imaginaţia înflăcărată şi suflul furtunos al profeţilor. Liviu Georgescu este un vizionar în genul lui William Blake din Cărţile profetice, a cărui sensibilitate este marcată însă de experienţa sa livrescă. Poetul nu rescrie ludic-postmodern cărţile biblice, ci actualizează stilul înalt al profeţilor, neputînd să se debaraseze însă de clişee. Iată, de pildă, un fragment din poemul Facerea, care pare un simplu decupaj în versuri din Geneza biblică: „Şi El a văzut că toate sunt bune şi s-a bucurat/ Şi pământul şi apele erau nestăpânite de nimeni. Şi atunci/ a rodit suflare de viaţă în oglinda formei de lut/ în care s-a privit pe sine. Pe femeie a rupt-o din bărbat/ ca o aducere-aminte. Şi Adam, care a dat nume tuturor/ văzând toate acestea, a numit-o pe femeie Eva/ cea din care izvorăşte viaţa/ Între patru râuri, în locuri cu aur, cu rubine şi onix/ erau pomi buni şi frumoşi peste care împărăţeau pomul vieţii şi pomul cunoaşterii/ Fructele binelui şi răului creşteau în mijlocul raiului”. Ori această viziune apocaliptică din poemul Revelaţia, tocmind pre versuri versetele Apocalipsei lui Ioan: „Ca un sul de piele şi de papirus cerul se va desface şi stelele vor/ cădea în fântâni, în izvoare şi mări, ca sâmburi verzi/ crescuţi într-un copac putred, între soarele negru şi luna sângerie/ ca buzele muşcate de fiare/ printre munţi şi insule smulse din stâncă, unde toţi vor sălta/ cum şopârla şi lăcusta/ Şi trâmbiţele se vor sparge şi bolţile vor curge/ Tămâia va înteţi focul altarelor. Va fi aruncat pe pământ/ cu grindină amestecată cu sânge peste iarba şi copacii din corăbiile/ şi fiinţele cu viaţă în ele. O stea va pârjoli munţii şi izvoarele/ şi apele amare vor inunda cetăţile vătămând frunza şi bobocul/ fântânile se vor deschide cu lavă, moartea va fugi de cei fără peceţi/ iar ceilalţi chinuiţi vor fi şi izbăvire nu vor afla...”.

Şi totuşi, avem de-a face cu un poet autentic, fără să fie original ca viziune, cît în privinţa muzicalităţii care însufleţeşte chiar şi cele mai clişeizate imagini. Versurile au tonalitate de imn, în care sunt celebrate, ţinînd în frîu tentaţia discursivităţii, naşterea şi moartea lumii. Ele îşi reîmprospătează suflul ca şi fraza muzicală în simfonie din ea însăşi, ţîşnind mereu în sus din ţevile de orgă. De altfel, două dintre poemele de lungă respiraţie din acest volum sunt intitulate simfonie, structurîndu-se compoziţional după canonul celei muzicale, în care acest Menuet reprezintă un amestec de inspiraţie genuină şi virtuozitate manieristă: „Primăvara. Aritmetică strâmbă. Zori afunzi/ Parfum dezgolit, ca o infantă adormită/ În jur prinţi şi paji, inel premeditat, laur şi mirt// Desţeleniţi, morcovi şi vrejuri, lacheii scunzi/ rotitori în jurul gingaşei domniţe, adormită pe suflare şi mitră/ La miezul nopţii voalurile se rup pe rând/ visele, rotund şi oval, strălucesc în lumina lunii născând// Dansul începe alene. Lampioanele se desfac şi fluturii zburdă/ Părerea fiinţează în tăieturi. Picură sânge neînceput în cristal/ Prin refracţii, se conturează o ambiţie cheală şi nudă/ Pofta şi paşii rătăcesc în lumina verde, de lupanar”.

Atunci cînd renunţă să scrie după un model livresc, Liviu Georgescu îşi dă adevărata măsură a talentului. Am remarcat acest lucru mai ales în textele scurte, tematic aparţinînd aceleiaşi neistovite obsesii apocaliptice, dar primenindu-se retoric de folosirea unui limbaj mai actual şi de o sintaxă mai strînsă care le dă densitate structurală şi forţă de iradiere semantică. Îl prefer pe poetul din Diamant, text în care, deşi planează asupră-i umbra lui Nichita Stănescu, dicteul automat suprarealist şi strigătul expresionist se contopesc ludic în imagini de strălucirea şi percutanţa sugestiei din titlu: „Timpul îşi schimbă în mine viteza/ trece în altă căinţă/ Materia îşi pierde trecerea şi se prăbuşeşte în prag/ Totul se goleşte până la nefiinţă/ Obiectele curg şuvoi prin fisuri, se sparg/ prin fante înguste şi vezi prin ele pentru o clipă/ o lume sclipitoare, o viitoare aripă// Bătaia devine mai tare, mai grea, cu ritm mai rapid/ un vârtej înnegrit de ieroglife albite/ forează în jur o pădure de vid// E o luptă nebună între gol şi granit/ între a fi şi-a nu fi/ între arhanghelul cu osul strivit/ cu lancea înfiptă în infinit/ şi bestia care muşcă din el, până când/ otrava sfântă ce-nvie se transformă în gând// El urcă dealul, păsări înlemnesc/ şi zborul înmugureşte în cerul ceresc// Densitatea creşte, apele cresc una în alta cântând/ văzul prăvălit într-un altul deschide în jur/ o privire adâncă/ copacii au ars unii în alţii/ stîncile se topesc într-o stâncă/ gândul cade în gând”.

Poetul Liviu Georgescu, emigrat după Decembrie 1989 ca medic la New-York, se luptă nu numai cu obsesia apocalipsei, ci şi cu uitarea limbii române. Scriind poezie, el îşi salvează limba, redîndu-i viaţă, chiar dacă nu întotdeauna nouă, cu un talent inepuizabil.