Sînge în pulberile cuvintelor
de Dumitru Chioaru
Titlul volumului Paznicul ploii (Ed. Limes, 2010) este emblematic pentru structura poeziei lui Adrian Alui Gheorghe, alimentată de o ploaie abundentă de lirism, dar păzită permanent de o atitudine ironică, deconspirîndu-i și deghizîndu-i, totodată, romantica origine. Ca și în volumele anterioare, dar cu un plus de incisivitate, poetul își disecă melancoliile cu un bisturiu ce pătrunde în adînca lor obscuritate pentru ca, prin rana deschisă, să țîșnească, întocmai sîngelui proaspăt, iluminarea spirituală. În poemul Paznicul ploii, inclus în prima secvență tot așa intitulată, el mărturisește experiența căutării formulei sale, un fel de piatră filozofală, ca loc geometric de întîlnire dintre abstracta forță a gîndirii și vitalitatea cărnii, acordînd artei rolul de-a dezvălui și de-a ascunde, deopotrivă, adevărul prin magia Verbului: Vă duc cu vorba, în fond, ca să nu vedeți ororile/ care se petrec în afara cuvintelor. Autorul are o concepție nietzscheeană (Nu spunea oare Nietzsche: Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă?!) despre poezie ca geometrizare apolinică a conținutului ei irațional/ dionisiac, născîndu-se dintr-o voință de expresie nutrită de potențarea trăirii. Creația se compară cu o infuzie de sînge în pulberile cuvintelor, revitalizîndu-le. Un sînge care este nu numai principiu vital, ci și fond al existenței care se desfășoară ca o continuă și sîngeroasă poveste de vînătoare, surprinsă de poemul Vînătoarea în imagini de marcă expresionistă prin acuitatea percepției și intensitatea lor de strigăt: Sînt rana din vîrful săgeții// Și nici nu știu ce își imaginează/ Săgeata despre mine//Numai dacă te gîndești/ La mine, deja îmi curge sînge// Și aerul e o rană: cînd mă mișc urlă de durere// Și soarele se naște dimineața ca un făt însîngerat/ De dinții mării. Și norul e o baltă de sînge/ Albastru scurs din piciorul rănit al unei/ femei care a călcat pe colțuroasele stele// Rana gurii mușcă din rana mărului/ Rana limbii se împreună cu apa rănită/ Rana pielii înfășoară rana cărnii mele/ Care s-a agățat cu disperare de oase...!// Sînt o mulțime de jivine pe urmele mele/ Care vor să mă sfîșie ca să-și umple burțile// Le simt, le aud, le văd chiar/ Mi-au luat urma/ Mă vor ajunge:// Prin rana sufletului se scurge/ vai/ fără întoarcere/ trupul.
Farmecul și, desigur, originalitatea poeziei lui Adrian Alui Gheorghe rezultă însă din colocvialitatea discursului construit pe contrastul dintre grație și imprecație, dintre atitudinea aparent ceremonioasă și directețea/ cruzimea rostirii, dintre fantezia fastuoasă care caută imaginea insolită și ironia/ cinismul deconspirării clișeelor, simplitatea genuină și afectarea metaforică, conjugîndu-se oximoronic în folosul expresivității, ca un trafic cu imagini furate din grădinile raiului/ pe care cînd le atingi se transformă în pulberi de cuvinte (Poetul bătrîn își declamă faima, 2). Chiar dacă suflul ce străbate pulberile de cuvinte ale versurilor poartă cu el și balast, poate din excesul de colocvialitate, discursul acesta agresiv și provocator nu-l protejează pe cititor, ci vrea mai degrabă să-l trezească, ținîndu-l într-o continuă alertă, în fața ororilor propriei existențe.
Poemul de lungă respirație Metamorfoza, scris după cum indică motto-ul ales în replică la nuvela cu același titlu de Kafka și, prin numele personajului, Oskar, la romanul Toba de tinichea de Günther Grass, este prea prozaic și monoton stilistic încît, în ciuda unor secvențe mai expresive ca următoarea: Fiți atenți, striga Oskar/ eram undeva, dar nu-mi amintesc unde/ eram cu cineva, dar nu-mi mai amintesc cu cine/ cînd am văzut cîinii sfâșiind luna căzută într-un ochi de apă/ apa se făcu sînge/ sîngele se făcu pîine/ și acea pîine am mîncat-o cu toți, cu înghițituri mici/ eram sătui dar morți/ ne mîncaserăm astfel unul pe altul/ ultimul om care mai rămăsese/ părea un monument al inutilității/ de asta Dumnezeu i-a pus o monedă în mîini și i-a zis: / du-te, stăpînește pămîntul/ oricum moartea și-a încheiat menirea/ oricum omul a căzut în desuetitudine/ din cauză că tot ce a văzut a adorat/ că tot pe ce a pus mîna a dus la gură...!, rămîne cred eu o încercare de epopee postmodernă neîmplinită estetic.
Prefer poemele mai scurte, dense și expresive, din prima și a treia secțiune, intitulată Despre golemul uitat în tramvai. Dacă poemele din prima secțiune sunt mai accentuat expresioniste, prin grotescul viziunii și tensiunea explozivă a limbajului dezamorsată prin ironie, cele din a treia secțiune conturează viziuni suprarealiste prin descompunerea dicteului automat în vervă colocvială, problematizînd posibilitatea poeziei de a se substitui ca mod de existență banalității cotidiene. Poezia reprezintă golemul uitat în tramvai, a cărui prezență mai poate fi percepută nu prin rimbaldiana dereglare a simțurilor/ sensurilor, ci printr-o nouă reglare a lor pe candoarea și imaginația de copil. Deși considerată o mică perversiune nepedepsită, poezia încalcă tabu-urile sociale/ morale, restituind ființei inocența paradisiacă. Integrarea unui poem genuin, mimînd de fapt spontaneitatea pitorească a textelor hip-hop liber versificate, în țesătura colocvială a altuia, conceput drept comentariul său în răspăr, dovedește un poet care, deși sceptic ca orice postmodern, păstrează o încredere încă vie și productivă în puterea magică a poeziei: Pe stradă trece acum/ o femeie îmbrăcată numai în parfum/ o întreb: doamnă, nu vă strînge/ vena indecentă care pompează sînge/ în sîni, în coapse/ în loburile urechilor/ în palme/ pentru că gesturile vă sînt (vai!) atît de calme...?//Mă uit pe stradă/ - lume, lume infernală! -/ bărbații trec cu nările în vînt/ îi sorb parfumul și o lasă goală/ Nimic mai plin de trup ca o femeie goală! // Pe stradă trece/ - trece acum -/ o femeie îmbrăcată numai în parfum (Despre golemul uitat în tramvai).
Volum de o stranie frumusețe poetică și grafică, datorată celor 9 desene și o copertă de Laurențiu Dimișcă, ivite dintr-o afinitate spirituală, expresionist-suprarealistă, cu autorul textelor, Paznicul ploii reconfirmă un poet cu traseu aparte printre optzeciști care, fără să ignore esteticul, reconsideră cu patos temperat-ironic eticul.
|
|