Cartea lui Vale-Deal

Printre puţinii optzecişti publicaţi în colecţia de poezie a editurii Cartea Românească se numără şi Liviu Ioan Stoiciu, cu volumul Pe prag (Vale-Deal), apărut în 2010. Fiind un autor prolific, Stoiciu publică aproape an de an cîte un volum de versuri la diferite edituri, uneori răsfăţat de critici şi premii literare sau ocolit alteori, din impresia că se află la ora repetiţiei formulei care l-a consacrat drept unul dintre cei mai originali poeţi contemporani, începînd de la volumul de debut, La fanion (1980).

Poetul, deşi bîntuit de gîndul retragerii, ba chiar şi al sinuciderii, este mereu în arenă, judecînd lumea literară în presă ori pe blogul său, cu exigenţe morale care l-au făcut, în anii comunismului, disident. Acum, după ce eternii oportunişti au ieşit iarăşi la suprafaţă şi prosperă în capitalism, el a devenit un martor incomod şi un mit desuet pentru o democraţie marcată de relativismul valorilor şi impostură. Liviu Ioan Stoiciu este, de fapt, un solitar nonconformist în viaţă şi în artă, răfuindu-se cu toată lumea ca Don Quijote cu morile de vînt. Dezgustat de balcanismul biruitor, a găsit în scris un substitut al sinuciderii. Iar scrisul a făcut din el un personaj, dornic de publicitate, care este şi nu este, în acelaşi timp, identic cu omul. Căci poetul ştie, ca şi vizionarul Rimbaud, că în literatură „je est un autre”.

Volumul Pe prag (Vale-Deal) reprezintă viaţa şi opiniile personajului Vale-Deal, un alter-ego al poetului decupat ironic din oglinda unei lumi pe dos. Numele de inspiraţie mioritică, blagiană, al personajului Vale-Deal devine simbolic nu numai pentru destinul său individual, ci şi pentru al românului generic, de bună credinţă. Vale-Deal este omul cu înălţările şi căderile sale morale, într-o lume în care totul sfîrşeşte în deriziune.

Discursul poemelor cuprinse în acest volum este colocvial, încercînd să desluşească, prin întrebările şi răspunsurile incisive din ţesătura opiniilor, înţelesurile vieţii. Poemul Doi în unul: „a plouat, ce bine-mi pare, credeam că mor de cald – tu/ nu? Îmi pare rău, e soare, cred/ că mor de frig – la tine e vară? La mine e iarnă/ păi, de ce, Vale-Deal? Fiindcă// vreau să mă distrez întâi, un pic: dacă/ e iarnă, mă urmăreşte vara, dacă e vară, mă urmăreşte/ iarna, cum să scap de urmărire? Mie-mi/ miroase a om de pe tărâmul/ celălalt. Să// scape de urmărire îşi roade barba şi mustăţile şi-şi/ pune ochelari albaştri: tipul/ stă înfipt în uşă, nemişcat, gata să izbucnească/ în plâns – tu eşti? Sau eu/ sunt: mutră veche. Unul şi acelaşi tip, doi/ în unul. Are febră…Până// seara următoare, când ne vom descoperi noi/ mutre unul altuia şi ne vom/ promite reciproc la despărţire c-o să ne trimitem pipe/ domneşti şi tabac din acela aurit…”, exprimă criza de identitate a omului deşirat între Deal şi Vale, între ideal şi banalitatea cotidiană a vieţii. Existenţa lui se desfăşoară „pe prag”, expresie a trecerii, dar şi a limitei dintre o transcendenţă şi o imanenţă la fel de goale. Discursul acesta febril, minimal estetic, devine adesea confesiune, poetul incriminînd reaua credinţă a semenilor sau propria slăbiciune/ neputinţa omului de prisos, pentru care viaţa – aşa cum se intitulează un poem – „e un chin” absurd: „Nu mă mai deranjează decât reaua/ credinţă, în general şi faptul că eu/ nu-i mai pot mângâia pe cei întristaţi. Odată ce nu mă/ pot mângâia nici pe mine... Îmi/ e greu să continui aşa, ce rost are? E un chin inutil/ Parcă nici mie nu-mi mai folosesc/ la nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămân la/ suprafaţă – depus cum sunt, în mine/ însumi, în mai multe straturi succesive, sedimentat/ Ba chiar, de la o vreme trăiesc, naiv/ cu impresia că fac parte dintr-un imens, neîntrerupt/ circuit electromagnetic…”.

Confesiunea devine uneori poezie religioasă, discurs al unui Iov a cărui credinţă în Dumnezeu este subminată de îndoială. Vale-Deal este omul căzut, damnat, căutînd în rugăciune o posibilitate de dialog cu divinitatea, pentru a afla dacă iubirea lor – adevărată obsesie a primului ciclu, intitulat Iubirea, care vine din viitor – mai este reciprocă, în speranţa mîntuirii sale: „Mă recunoşti, Doamne, că m-a ars singurătatea/ până în măruntaie, nici n-ai fi/ crezut – că m-au găsit trăsnit la pământ/ lovit de trăsnet, fulgerul/ fiind atras de iubirea mea faţă de tine, nu de furca de pe/ umăr, că adunam fânul…/(...)/… Mă mai iubeşti/ Doamne? Că eu nu mai pot de dorul/ tău...Taci, nu huli... Îl// iubeşte pe Dumnezeu ca pe un bărbat. A fost la/ un pas să scape de zbuciumul/ îndoielii. «Sunt ca o casă cuprinsă de flăcări»/ Bietul de el:// acum «stă deoparte, singur, stăpânindu-şi gândurile/ fără dorinţe»…/ Curge când în afară, când înăuntru” (Îndrăgostit ca de un bărbat).

În omul damnat supravieţuieşte însă amintirea copilăriei, ca imagine a inocenţei, dar şi gustul de cenuşă al vieţii, dobîndit într-un joc al copilului cu cenuşa din vatră, care a devenit destin: „fraţilor, am şi azi o strângere de inimă de câte/ ori trec pe lângă fantoma Cantonului/ 248, halta Adjudu Vechi/ ce/ o fi? Ce să fie, Vale-Deal, e o boală/ a copilăriei. Vedeţi puştiul ăla care stă pururi în/ vatra focului/ vânturându-i cenuşa cu cleştele, cu ochii în gol?/ Acela sunt eu, care am trecut. Gustul/ cenuşii însă a rămas/ neschimbat” (Gustul a rămas).

Discursul foarte personal al poetului, „voit – scriam într-un articol despre Liviu Ioan Stoiciu din 1992, publicat în volumul Developări în perspectivă – dezarticulat şi diseminat cu puncte de suspensie, interjecţii, ticuri verbale, paranteze care situează textul într-un stadiu intermediar între oralitate şi scriitură”, cristalizează în unele poeme din al doilea ciclu, Privind în gol. Dus pe gânduri, pe pragul unde scriitura reprezintă o experienţă paideică, rostind imperativ o învăţătură testamentară, impregnată de ironie amară: „Ai răbdare cu tine, Vale-Deal, oricât de prost ar merge/ lucrurile: ura altora la adresa ta/ sau indiferenţa, sau frustrarea, sentimentul de ratare/ te/ vor ţine în viaţă până la 85 de ani – sau/ vrei să trăieşti mai mult? Nu. Vrei să prinzi numai/ apocalipsa din 2012? Să nu uiţi să-ţi/ iei pastilele. Şi nu ezita/ să-ţi priveşti în ochi micul vierme – să te vezi/ în amănunt în ei. Mândru şi/ plângăcios, aşa cum te cred şi alţii, distant/ demn de milă. Aparent/ fără ieşire…” (Micul vierme). Volumul Pe prag (Vale-Deal) este autobiografia pre versuri tocmită a celui mai neiubit dintre pămînteni.

Liviu Ioan Stoiciu este un optzecist cu o formulă poetică singulară, deşi a început să facă şcoală printre tinerii poeţi. O formulă postmodernă, născută din nostalgia autenticităţii trăirii şi rostirii, în care forma estetică este nediferenţiată de conţinutul etic, transformînd obsesia biografiei în parabolă a existenţei.