Ion Zubaşcu a murit la 63 de ani, doborît de o boală incurabilă, dar va rămîne neuitat nu numai ca poet, cîntăreţ şi jurnalist, ci mai ales ca un om de extraordinară tărie morală. Volumul Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească (Ed. Limes, 2011), apărut cu puţin timp înaintea sfîrşitului său, este cel mai cutremurător document poetic postdecembrist depre tragedia românească a comunismului şi postcomunismului. Un document developat dintr-o memorie traumatizată de persecuţiile politice prin care a trecut familia sa, începînd cu arestarea şi uciderea tatălui său, pentru împotrivire la comunism, în subsolurile Securităţii din Sighet, şi care au continuat apoi toată viaţa.

Titlul provine de la o doină de jale învăţată de la mama sa, reprodusă în deschidere ca un motto al volumului împărţit în trei secţiuni, tot atîtea variaţiuni de viziune asupra aceleiaşi tragedii. Poemele din prima secţiune, Tatăl meu din cer şi din Dragomireşti, evocă figura eroică şi tragică a luptătorului din munţii Maramureşului care a fost tatăl său, Ilie Zubaşcu, şi alte crime făcute de Securitate împotriva propriului popor, într-un discurs marcat de experienţa de rapsod a poetului, percutant tocmai prin simplitatea sa aproape prozaică. Un discurs care, mizînd totul pe sinceritate, vrea să fie citit nu ca poezie/ literatură, ci ca document/ mărturie de viaţă pre versuri tocmită. O poezie în care esteticul este minimal, iar eticul, chiar dacă uneori supărător de explicit, alcătuieşte substanţa celei mai radicale şi mai anticomuniste opere din literatura română contemporană.

Intitulate multe dintre ele balade, poemele au o structură epică scăldată în lirismul bocetului cîntat în memoria martirilor, alternînd cu invectiva/ blestemul rostit împotriva călăilor, în versuri fruste de suflul versetelor biblice, trecînd prin Firele de iarbă de Walt Whitman, pînă la Howl de Allen Ginsberg, amestecat cu tonul justiţiar al corului din tragediile anticului Sofocle. Vocea de Electră răzbunătoare a poetului trece de la virulenţa mărturiei asupra unei crime: „din atâţia ani de neagră străinătate/ întors la ai noştri acasă între neamurile noastre din Dragomireşti/ la fraţii noştri securişti români/ n-a mai avut nici o scăpare” (Răul de România), la pietatea cu care este jelit mortul în speranţa învierii sale pentru a restabili adevărul şi dreptatea, ca în această tulburătoare Viziune cu oasele tatălui meu în sacoşă: „să scot oasele din sacoşă şi să-i recompun scheletul/ să-l reconstitui pe cel care ar fi putut fi tatăl meu/ din propriile lui oseminte ca şi cum eu i-aş fi acum Creatorul/ şi l-aş recompune la Învierea din urmă a morţilor/ dar nici măcar nu ştiu dacă am apucat să-i spun vreodată tată/ îl voi striga acum pentru prima dată cu acest cuvânt atât de nou pentru mine/ când eu însumi sunt pe marginea propriului mormânt/ în faţa acestor biete oase goale şi reci”, poem al cărui titlu indică ironia amară a autorului faţă de indiferenţa cu care societatea românească îşi asumă trecutul, transformând tragedia într-o scenă comică.

Baladele timpului nostru, cum se intitulează a doua secţiune a volumului, mută obiectivul de pe trecut pe prezent, dezvăluind într-un evantai de atitudini de la gravitate la ironie şi sarcasm, dominate de cinism, pervertirea valorilor morale ale lumii actuale, tocmai datorită uitării tragediei prin care a trecut. Poetul îl asimilează de astă dată pe jurnalistul Ion Zubaşcu, scriind un gen de reportaje lirice despre oameni şi locuri din realitate (în poemul Între Adrian Păunescu şi Emil Hurezeanu, contradictoriul poet comunist Adrian Păunescu, în al cărui cenaclu „Flacăra” a activat o vreme şi cîntăreţul Ion Zubaşcu, devine personaj pozitiv, model de umanitate!), episoade din istoria noastră recentă, în care tragedia se repetă metamorfozată în caricatură. Cu un cinism profetic de Casandră postmodernă, poetul descrie perspectiva în care o tragedie naţională devine veselă apocalipsă, asociată de maramureşanul acesta dîrz, în poemul Cimitirul Vesel România, cu Cimitirul Vesel din Săpânţa: „sîntem morţi şi nu ne pasă dar dacă lucrurile/ nu se vor aşeza cât de cât în curând şi politicienii de acum/ nu vor înţelege că trebuie să fie oameni pentru istorie/ cu planuri durabile de viitor pentru România nu hoţi la drumul mare/ ţara asta ruinată de propriile servicii secrete/ o să ajungă un loc sălbăticit plin de mărăcini şi bălării/ bun doar să se întoarcă să moară acasă milioanele de români/ împrăştiate de sărăcie prin toate colţurile lumii/ pământ nelucrat cu ierburi înalte spini salcâmi şi urzici cât casa/ între trunchiuri bătrâne de pruni şi de nuci părăsiţi/ unde să-şi lase oasele împuţinate de străinătate/ sub cruci arătoase viu colorate şi pline de viaţă ca-n Săpânţa/ cu povestea biografiilor lor ieşite cu totul din comun/ de cuceritori ai lumii fără armate maşini de război/ şi tehnici sofisticate de luptă doar cu mâinile goale/ şi inima plină de grija celor rămaşi pe pragul sărac de acasă/ iar la poartă la vamă Moartea îmbrăcată în costum naţional/ să dea bilete de intrare să vândă ilustrate şi pliante color/ pălăriuţe de lână ulcele de lut cergi miţoase de Maramureş turiştilor străini veniţi din toate marginile Pământului/ să vadă cel mai vestit monument funerar de pe glob după piramide/ Cimitirul Vesel România”.

A treia secţiune, O tragedie românească, proiectează asupra viitorului speranţa salvării individuale şi colective, spulberată însă cu ironie amară de conştiinţa fatalismului românesc. Ca şi orfanii de tată Ion şi Ileana (sora sa, la rîndul ei, poetă), poporul român este orfan de Dumnezeu şi lăsat pe mîna Diavolului, făcînd legitimă, în poemul Plângerea fraţilor Ion şi Ileana, o întrebare născută din cea mai neagră disperare: „dacă nu cumva până şi cerul/ este controlat de aceeaşi atotputernică Securitate”. Poetul manifestă acum tăria morală a omului Ion Zubaşcu, asumîndu-şi destinul cu demnitatea, curajul şi spiritul de sacrificiu cu care l-a înfruntat tatăl său, în versuri de o fermitate şi acurateţe testamentară: „şi încă lupta noastră cu Securitatea nu s-a încheiat/ ne vom duce şi noi în curând în pământ/ şi ne vom muta dincolo încleştaţi de gât cu Securitatea/ vom putrezi în ţărână luptându-ne cu Securitatea/ pe noi nu ne vor mânca viermii Pământului/ ci viermii Securităţii şi le va fi uşor/ şi-au început lucrarea cu părinţii noştri şi cu noi/ cât încă eram vii imaginându-ne că trăim în libertate/ în lagărul nostru natal în minunata noastră copilărie din lagăr/ nici sufletul nostru nu va putea urca liniştit la cer/ decât scuturându-se din încleştarea Securităţii/ şi făcându-şi vad către tronul Tatălui nostru ceresc/ printre soboarele de îngeri simulanţi din înalturi/ sensul vieţilor noastre de acum înainte până la capăt/ e să ne apărăm părinţii şi propriile biogarfii/ să le apărăm măcar memoria şi istoria lor cât va fi cu putinţă/ de sângele crimelor şi violurilor Securităţii/ ca măcar fiii şi urmaşii noştri la rândul lor/ să ne poată apăra şi pe noi până la capăt/ într-o ţară care îniantează în istorie cu spatele de o veşnicie/ doar apărându-se de Securitatea care ar fi trebuit să o apere”.

Căci Omul, pomul şi fântâna, scris, ca şi volumul Moarte de om (Ed. Limes, 2010), în perioada următoare aflării verdictului crud al zeilor în privinţa zilelor pe care le mai are de trăit, dar şi a meschinăriei oamenilor şi laşităţii colective în momentul în care a fost dat afară de la ziarul România liberă pentru că dezvăluise „prea mulţi ierarhi securişti”, ar trebui citit nu numai ca un zguduitor document, ci şi ca testament al celui care a fost şi rămîne pentru totdeauna Ion Zubaşcu. O carte care merită a fi tradusă în toate limbile de circulaţie, căci este mai convingătoare decît rapoartele unor politologi privitoare la procesul comunismului.