Volumul Imagini de pe strada Kanta (Ed. Tracus Arte, 2011) dezvăluie, mai mult decît oricare altul dintre volumele lui Nichita Danilov, calităţile, dar şi slăbiciunile formulei sale poetice. El se numără printre poeţii vizionari din generaţia sa, încă de la volumul de debut, Fîntîni carteziene (1980), şi mai ales în următoarele două, Cîmp negru (1982) şi Arlechini la marginea cîmpului (1985), în care formula lui poetică s-a impus ca una deplin personală. Această formulă generează dintr-un principiu muzical, ca şi Corbul lui E.A.Poe, într-un discurs solemn, dezvoltat prin acumulare de secvenţe narative, contrapunctate de notaţii lirice sau reminiscenţe livreşti care, prin repetiţie, susţin în crescendo tensiunea poetică a textului. Compoziţia simfonică a textului este susţinută şi cromatic, în tuşe intense de culoare, repetate pentru a contura viziunea care, chiar şi atunci cînd pare a reprezenta realitatea, devine parabolă. Vizionarismul poetului surprinde, plastic şi muzical, o stare de spirit/ sufletească pătrunsă de nelinişte existenţială, chiar metafizică, de substanţă expresionistă, tratată însă în manieră ironică şi parodică postmodernă: „Era în decembre/ cu baston, barbişon, papion şi cu pipă/ treceam seara agale, prin parcul cu nume COPOU/ Era în decembre/ Păsări nu mai cîntau, nu mai ciripeau în copaci/ frunzele roşii/ picurau - picurau din copaci/ era în decembre/ Cu baston, barbişon şi pipă/ mă plimbam, seara, prin parcul cu nume COPOU/ Era în decembre/ Stoluri de păsări/ ţipau - croncăneau pe creştetul meu/ frunzele roşii/ foşneau – sîngerau sub picioarele mele/ Era în decembre/Cu baston, barbişon, pantofi lăcuiţi şi pipă/ treceam seara, agale, prin parcul cu nume COPOU/ cînd poposi pe un soclu de piatră/ corbul poetului Edgar Allan Poe” (Din jurnalul unui cabotin).

În recentul volum, peregrinările poetului „cu vioara atîrnînd într-o mînă şi cu arcuşul sub braţ”, s-au mutat din parcul Copou pe strada Kanta, în atmosfera cenuşie a unui cartier al Iaşiului. Nichita Danilov încearcă, încă de la volumul Suflete la second hand (2000), o revitalizare a formulei sale prin deschiderea spre banalul cotidian, asimilînd şi trivialul/ mizerabilismul cultivat de poeţii douămiişti atît de mult, încît au creat o modă care contaminează şi poeţii mai vîrstnici. Poezia lui se desolemnizează retoric într-un discurs prozaic, care tinde spre minimalismul estetic din programul aceloraşi douămiişti, păstrînd însă într-o sintaxă laxă, chiar deslînată, modalităţile de construcţie a textului din volumele anterioare. Plimbarea nocturnă a poetului intersectează o haită de cîini vagabonzi, a cărei „nuntă” este filmată într-o succesiune de secvenţe narative burleşti, decolorate şi discordante muzical, lăsînd mai ales în poemele de lungă respiraţie, ca nişte balade postmoderne, impresia de discursivitate şi monotonie stilistică: „Tîrîndu-mă mahmur dimineaţa spre casă/ cu vioara atîrnînd într-o mînă şi cu arcuşul sub braţ/ (tocmai se crăpa de ziuă/ pe străzi, nici ţipenie de om)/ cotisem din Podul de Fier/ pe strada Eternităţii, apoi pe Kanta/ o stradă mobilă/ străjuită de coroane şi sicrie/ ce părea să mă urmărească-ndeaproape/ (o luam la stînga şi ea se lua după mine/ o luam la dreapta/ şi ea, ocolind cîteva case/ îmi ieşea înainte/ coteam după colţ/ şi ea cotea după colţ/ în fine, nu insist, poate nu mă urmărea nici o stradă/ eu însă trăiam cu acuta senzaţie/ că sînt urmărit!).../ Era primăvară, cireşii şi vişinii dăduseră în floare/ pe străzi nici ţipenie de om –/ cînd deodată, cotind la stînga/ pe strada fulger/ colţ cu Trompetelor/ am dat peste o nuntă de cîini.../ Erau îmbîrligaţi acolo/ un buldog francez şi o doamnă Collie/ în timp ce alţi şapte cavaleri/ (toţi maidanezi) îşi aşteptau cu nerăbdare rîndul” (Nunta de cîini).

Alteori, filmul realităţii se volatilizează brusc, dezvăluind inapetenţa poetului pentru banalul cotidian care, deşi îl ispiteşte în concreteţea lui, apare transfigurat/ metamorfozat imaginar. Atmosfera înceţoşată a străzii Kanta devine onirică, uneori coşmarescă, în imagini care amintesc predispoziţia lui Nichita Danilov spre suprarealism, ca tehnică de a descrie abundent, cu încetinitorul, lucrurile, legate acum narativ: „Vîntul stătea la capătul străzii/ cu ochii întorşi şi mîinile tremurînde/ ţinînd un joben. Cineva încerca mereu/ să-şi aprindă o ţigară/ ferindu-se de vînt. Vîntul, însă/ nu se lăsa păcălit cu una cu două/ ci, răsucindu-se mereu pe călcîie/ făcea zeci de piruete în aer/ stingînd chibrit după chibrit.../ încet-încet mi-am ridicat ochii/ spre fereastra strălucind în puterea nopţii:/ mi-ai făcut semn cu degetele/ tale sub formă de evantai/ scuturînd scrum de ţigară/ peste stratul de pălării răsărite în stradă...//...Atunci ne-am trezit din somn cu toţii/ implorîndu-te să nu-ţi întorci faţa de la noi/ am căzut în genunchi/ şi am ridicat din nou ochii spre cer/ dar cerul s-a răsturnat cu susul în jos/ şi am văzut căscîndu-se sub noi/ duşumeaua acoperită de mucuri de ţigară şi smocuri de păr/ de om, dar şi de cal sau de cîine!...” (Ceaţă). Între realitate şi vis se află, de fapt, un ecran pe care se proiectează platonic umbre, Nichita Danilov fiind fascinat mai mult de umbrele şi urmele decît de prezenţa lucrurilor.

Amestec personal de expresionism şi suprarealism, poezia lui Nichita Danilov a ajuns în acest volum, căutînd să se racordeze la pulsul noii paradigme de creaţie, în faza slăbirii calităţilor ei pînă la autopastişare, livrînd – ca să folosesc un termen repetat chiar de el – produse second hand. Prefer în locul acestor poeme discursive scrise după un patent uzat, un text scurt, de substanţă genuină şi concentrat sintactic, ca Surîsul: „Un surîs uşor slugarnic/ zboară seara învîrtindu-se/ ca un scai aprins deasupra oraşului// Îl culeg de pe umărul unui/ trecător şi-l pun la butonieră.../ O femeie proaspăt vopsită/ iese din azil şi-mi face o reverenţă.../ Iau surîsul în palme/ şi-l suflu spre faţa ei/ care tremură mistuindu-se/ în flăcări ca o coală de hîrtie”, dovadă că Nichita Danilov nu şi-a epuizat încă talentul.