Cu vreo zece ani în urmă, în suplimentul Ziua literară, Marian Drăghici recomanda un poet de real talent, dar cu un nume ciudat: Anton Jurebie. Era prezentat ca un poet care trăieşte într-un sat din Mehedinţi, departe de lumea literară, scriind poezie din chemare şi pentru a supravieţui, indiferent faţă de mode şi glorie. Fiind apoi membru în juriul de acordare a premiilor Uniunii Scriitorilor, am avut surpriza să descopăr printre debuturi volumul Elegii distrugătoare (2003), semnat cu acest nume. Încercările mele de a-l susţine pentru premiul de debut în poezie au fost întîmpinate de zîmbetele ironice ale colegilor de juriu, miraţi că eu încă n-am aflat că Anton Jurebie ar fi o invenţie, după exemplul portughezului Fernando Pessoa, a lui Marian Drăghici. Întrebat mai tîrziu dacă acest nume este un heteronim al său, prietenul Marian Drăghici mi-a jurat că, deşi nu l-a văzut niciodată, Anton Jurebie există în carne şi oase. După alţi ani de zile, am primit la redacţia revistei Euphorion un volum de versuri de un autor al cărui nume mi-a răscolit amintirile. Volumul Împotriva negrului total era însoţit de o dedicaţie a autorului şi de datele sale de contact, iar pe ultima copertă am descoperit fotografia unui om care nu seamănă cu Marian Drăghici, tot aşa cum şi poezia lui nu seamănă cu a naşului său literar. Şi tot de acolo am aflat că, între debut şi recentul volum, Anton Jurebie a publicat alte trei volume: filaj.românia, file de poveste (2004), Descompunerea pe jumătate (2005) şi Ţara Doamnei Circe (2006), de negăsit în difuzare, ca – de altfel – majoritatea volumelor de poezie. O întîmplare literară care arată cît de încurcate/ciudate sunt uneori căile poeziei.

Volumul Împotriva negrului total a apărut în 2011 la editura „Autograf MJM” din Craiova, cu sprijinul Primăriei Gogoşu, localitate unde trăieşte poetul bucurîndu-se, după cum se pare, de atenţia comunităţii. Gestul autorităţilor locale merită apreciat, cu atît mai mult cu cît acestea susţin publicarea unui poet cu adevărat valoros. Volumul este structurat din trei secţiuni: împotriva negrului total, outback şi ex porto franco, indicînd starea de spirit melancolică/depresivă, dar şi atitudinea de revoltă a unui om marginal într-o ţară balcanică. El se deschide cu un triptic scris în memoria mamei sale, primul dintre texte, intitulat Kaddisch, trimiţînd la celebrul poem cu acelaşi titlu/aceeaşi temă a americanului Allen Ginsberg: „nu te-ai pregătit mai intens/ parcă niciodată ca-n anii aceia/ ai tinereţii târzii/ chiar dacă în ultimul timp ai fost delăsătoare/ foarte leneşă, uitucă (erai însă foarte sigură pe tine)/ că de data asta nu vei rata// mie însă mi-a fost spaimă/ de precizia cu care mergeau la capăt/ ochiul tău înţepenit, mâna şovăitoare/ în acele zile m-am rugat pentru tine// era foarte frig/ şi toate gesturile inutile”.

Anton Jurebie scrie o poezie de substanţă existenţială dramatică, dacă nu chiar tragică, amintind depresia provincială a lui Bacovia, rostită însă în maniera colocvială a beatnicilor americani, cu o gravitate psalmică contrapunctată de ironie şi umor. Unul dintre poeme se numeşte antipsalm: „aş vrea să te văd ca pe vremuri/ intrând în casa văduvei şi a orfanului/ ori te-a convins şi pe tine/ faptul că banul mai are un rost pe lumea aceasta// dar sunt zile când/ cerurile se deschid şi/ îngerii se clatină/ ca nişte felinare în noapte// ştiam că măcar/ sub aura lor nu plouă/ glonţul nu trece niciodată/ şi nimic din lumea aceasta// l-am văzut pe dumnezeu într-o fotografie/ mai veche/ i-au pus chip de carne/ gazdă bună pentru pofte şi viermi”, dezvăluind conştiinţa distanţei poetului (post)modern faţă de modelul originar, biblic, de poezie mărturisitoare a credinţei. Psalmul înălţător se converteşte, reflexiv şi cinic, în parodia sa coborîtoare a poeziei pe pămînt.

Anton Jurebie se întîlneşte astfel cu fracturismul poeţilor douămiişti, cu diferenţa că la el mizeria existenţei cotidiene nu frizează scatologicul, ci eschatologicul. Imaginea României apocaliptice este o obsesie pentru acest poet, disecată cu candoarea sau cinismul lui Cioran, invocat într-un poem: „cioran ţi-a prezis un parkinson îndelungat/ şi putem continua”, fără a urmări efecte stilistice. Dimpotrivă, el mizează pe expresia frustă şi pe o artă minimală, aspirînd la o poezie genuină care se naşte din unirea pe o singură coardă – nu întotdeauna bine întinsă, de unde şi o anumită impresie de monotonie – a trăirii autentice cu simplitatea rostirii, cum se întîmplă în poemul ce ţară frumoasă, ce depresie: „frumoşi sâni are ţara asta/ făgăraşul şi semenicul/ pe care curg/ lăptoasele zăpezi// punct/ combinate chimice zac în ciroze/ şi marea! marea/ o bilă mărită de atâtea eşuări// noroc că ne aflăm undeva/ la dunăre, ce-i drept/ lângă fluviul urinar al continentului/ lângă vezici stătute// în curînd vor apărea colibe de stuf/ mici cazinouri clandestine/ în care fiul şi mama din iconiţe/ vor privi pasivi la violuri şi crime”. În psalmistul actual supravieţuieşte ceva din mînia profeţilor biblici în faţa degradării lumii lipsite de credinţă. Dar în lirismul negru al acestui poet neoexpresionist se zămisleşte şi speranţa salvării/regenerării lumii, aşa cum ar putea fi citit poemul cu acelaşi titlu ca şi volumul: „spuneai că se poate preschimba întunericul în/ altceva/ în sinea mea de om religios cred că da/ am văzut morţi biciuiţi de lumină/ şi vii daţi cu capul de pragul întunericului// încet încet se şterg culorile verii/ amintiri. ne uităm pe fereastră cum plouă/ creşte iarba/ dar acum, pământul este până la cer// mergem mai departe? mergem/ ne vom ţine de mână peste timp/ în marele praf cosmic”.

În jurul lui Anton Jurebie s-a creat încă de la debut, cum spuneam la început, o legendă care a derutat receptarea şi evaluarea critică a poeziei sale. Omul şi poetul sunt însă la fel de adevăraţi, unul şi acelaşi ca toţi poeţii pentru care arta nu se deosebeşte de viaţă, continuînd să trăiască şi să scrie în marginea sa de lume, nepăsător faţă de mistificările literare. E vremea să-i citim poezia cu toată încrederea.