Volumul de versuri Însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească, 2011) de Gabriel Chifu apare la distanţă de aproape un deceniu faţă de Bastonul de orb (2003), interval în care autorul s-a manifestat în proză. Aceste Însemnări marchează o schimbare a concepţiei despre poezie a lui Gabriel Chifu, continuînd însă în versuri fragmentarismul prozei picareşti din volumul fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită. El renunţă la retorica gravă a poeziei existenţiale, cu implicaţii mistice, din volumele deplinei sale maturităţi artistice, care-l situa pe linia unei tradiţii muntene într-un neomodernism încă productiv, pentru o formulă mai prozaică, de jurnal scris cu detaşare ironică faţă de întîmplările proprii ori ale semenilor săi, evoluînd spre postmodernismul biografist şi autenticist al noii poezii româneşti.

Tema centrală, recurentă în aproape toate poemele, este trupul. Poetul descoperă „ţinutul misterios” al trupului în urma suferinţelor fizice provocate de un accident care l-ar fi putut imobiliza pentru tot restul vieţii. Acesta a fost un prilej de meditaţie asupra fiinţei, oscilînd între candoare/ mirare şi umor. Trupul se dezvăluie ca scenă a pluralităţii fiinţei, în care o mulţime de euri se înfruntă continuu în roluri diferite, contradictorii, pentru afirmarea în existenţă: „Suntem mai mulţi în acest trup/ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip/ dar suntem diferiţi// Eu, cel care scrie acest poem, sunt doar unul dintre ei/ N-aş putea spune că-i cunosc pe ceilalţi şi că/ ne înţelegem frăţeşte// Ne îmbulzim toţi aici, pe petecul de pământ al/ acestui trup/ facem orice ca să cucerim spaţiu vital/ să cucerim scena, microfonul/ şi, dintre noi, nu ştiu, nu ştiu/ care va izbândi/ N-avem regulă, n-avem respect/ fiecare ţine să răzbată la suprafaţă şi atât/ să i se audă vocea cu orice preţ/ Cât mai tare, tunător/ Nu ştiu, nu ştiu cum se va termina istoria asta încurcată/ cearta asta dintre noi/ Nu ştiu nici cât am să-i mai suport pe toţi aceşti/ colocatari imposibili/ şi nici cât au să mă mai îngăduie ei” (Suntem mai mulţi). Această luptă interioară naşte dorinţa ieşirii din sine/ deschiderii spre alteritate, asumată cu conştiinţa solidarităţii de destin cu ceilalţi oameni aflaţi în suferinţă: „O maşinărie prăpădită e omul, îşi dau cu părerea amândoi/ I-am cunoscut aici, în spital, am devenit prieteni/ E curios ce poduri imposibile reuşeşte să lege suferinţa/ între noi, îndepărtaţii/ e curios ce munţi de bunătate, ce mine de argint/ găsim în adâncul nostru/ când răsună pe culoar paşii morţii” (O maşinărie prăpădită e omul (o povestioară în versuri albe)).

Sensul existenţei se joacă astfel numai în imanenţă, în trupul a cărui prezenţă e singura certitudine – şi aceea fragilă/ vulnerabilă – a omului postmodern, pentru care transcendenţa e doar povestea morţii Dumnezeului întrupat. Viziunea trupului ca şi centru al existenţei nu se realizează însă în imagini de extracţie senzorială/ senzuală, deşi acestea nu lipsesc, ci devine o „istorioară”, adeseori parodică, deconstruită ludic, prin recontextualizarea unui mit/ model livresc, cum este – de pildă – Gulliver din poemul M-au pregătit (un ritual parodic s-ar zice): „Nu ştiu de unde au apărut/ M-am pomenit cu ei pe scară/ în dormitorul meu/ M-am întins pe pat/ Lângă ei, liliputani înaripaţi/ arătam ca un Gulliver/ M-au spălat, m-au curăţat/ Mi-au scos din inimă/ cîteva camioane pline de/ reziduuri, amărăciune/ îndoială şi frică/ M-au învelit în rouă/ Mi-au prins în umeri aripi/ măsura mea/ Acum eşti altul, nou-nouţ, mi-au zis/ M-au luat pe sus/ cu scripeţi şi funii m-au ridicat/ hăt, pe turla unei biserici de jucărie/ mi-au dat drumul în gol/ să mai încerc/ dacă pot să zbor/ Şi când m-au împins, am zâmbit/ Sau doar mi s-a părut mie/ că zâmbesc”. Fiecare poem conţine o morală care, fără a fi explicită ci implicită, se adresează discret cititorului.

Trupul este, aşadar, „ţinutul misterios” încă atît de puţin explorat/ cunoscut de om, interior şi exterior, spre care se îndreaptă poetul postmodern, într-o formulă mai mult narativă decît descriptivă. În locul lirismului cu înfiorări mistice, Gabriel Chifu (re)inventează poveşti/ mituri despre trupul ca metaforă totalizatoare a misterului existenţei, construită vizionar ca în poemul O fabrică de coşmaruri: „La-nceput, jumătate din trupul meu/ era pe o luntre şi se îndepărta, iar jumătate/ rămăsese pironită pe mal/ jumătate din trupul meu dormea/ într-un pat cald şi curat/ iar jumătate murea de frig, afară, în noapte şi ploaie// Pe urmă, am văzut că mă topesc, dispar/ parcă eram o bucăţică de gheaţă pusă pe o plită// Pe urmă, m-am pomenit într-o piuă mică/ cineva mă pisa cu pricepere şi mă prefăcea/ într-o pulbere fără sens, curând avea/ să vină vântul să mă ia, să mă piardă” sau deconstruită în manieră vorbită/ colocvială, scăzînd uneori în intensitate poetică tocmai datorită retorismului ori discursivităţii: „Sângele meu nu mai ştie să facă astăzi/ ce făcea altădată când/ urca muntele fluierând/ când hohotea prin paturi străine/ când orbitor lumina oraşul în nopţile/ fără curent electric/ când era gata să care în spate un fluviu/ şi să-l pună la picioarele femeii iubite// Acum sângele meu/ abia merge încovoiat în baston/ acum nu mai ţine minte/ acum îşi numără anevoie bănuţii şi zilele/ acum abia stă să nu se risipească/ din burduful trupului/ crăpat în o sută de locuri” (Sângele meu îngână un cântec neauzit).

Volumul Însemnări din ţinutul misterios inaugurează o nouă etapă în evoluţia poeziei lui Gabriel Chifu, care nu provine dintr-o imitaţie a modei, chiar dacă se sincronizează cu aceasta, ci dintr-o dialectică interioară, dovedind multiple disponibilităţi creatoare.