După aproape un deceniu de la Studiu de bărbat, Paul Vinicius a publicat în 2011 un nou volum de poezie Liniştea de dinaintea liniştei, la editura Tracus Arte. Volumul pare jurnalul unui poet boem, obsedat de ratare şi de perspectiva morţii. „Liniştea de dinaintea liniştei” este un titlu metaforic, care sugerează momentul spovedaniei şi împăcării cu sine, ca pregătire pentru marea trecere. Un jurnal scris nu cu sînge, ci cu cerneală neagră, apăsat, pentru a nu se şterge.

În poezia română contemporană, Paul Vinicius se înrudeşte, prin inspiraţia din viaţa de boem, cu Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop. În vreme ce pentru Ion Mureşan – invocat, de altfel, în poemul cultură fără alcool dar cu muri la sighet – boema este o experienţă dionisiacă a depăşirii limitelor conştiinţei individuale în extazul participării la totalitatea fiinţei, ca acces la sacru, la Paul Vinicius înseamnă conştientizarea ratării şi a limitei unei asemenea vieţi. Dacă Ion Mureşan are vitalitate imagistică şi umor tonic chiar şi în cele mai groteşti viziuni bahice ori în lamentaţia sa despre „săracii alcoolici”, Paul Vinicius aparţine poeţilor blestemaţi/ damnaţi, pentru care boema este o experienţă morbidă. Spre deosebire de forţa vizionară şi magia verbală a Cărţii-alcool de Ion Mureşan, volumul lui Paul Vinicius conţine o poezie de notaţie, nudă, prozaică, dacă nu chiar aridă, reprezentînd un negru proces verbal de conştiinţă. Liniştea de dinaintea liniştei se alătură mai degrabă volumului Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop, căruia îi dedică ciclul de poeme văraiul – în şapte tablouri sepia, decît Cărţii-alcool a lui Ion Mureşan, fără a egala acuitatea trăirii şi forţa de expresie a acestora, ci suferind de o anemie verbală care-l încadrează între reprezentanţii expresionismului abstract.

Volumul cuprinde şapte cicluri de poeme, plus un epilog intitulat mi-am dorit să rostesc un poem/ pentru surzi./ şi l-am rostit, în care Paul Vinicus îşi defineşte între paranteze concepţia poetică pentru a se cunoaşte/ exprima cît mai bine pe sine: „( poemul ăsta/ - ca o scară şubredă/ de lemn/ către nori - / care se scrie/ exact acum/ în chiar acest moment/ în inima/ inimii/ creierului meu - / în atomul lui/ cel mai omenesc/ cel mai eu însumi)”. A scrie pentru surzi înseamnă a alcătui un discurs bazat pe literalitatea cuvintelor/ semnelor neseparate încă de gesturi/ semnale minimale pentru a comunica. Un discurs care, dacă nu ar fi fost tocmit pre versuri, putea să fie expus la fel de bine în proză, ca orice jurnal. Poetul preferă însă versurile, scurte, deseori compuse doar dintr-un cuvînt, tocmai pentru a reproduce modul de expresie şi ritmul comunicării cu surzii, prin care se înţeleg şi alţii care nu pot/ nu vor să audă. Rezultă un discurs suplu, alert, sacadat uneori, crescînd în tensiune spre final, chiar dacă această tensiune nu este întotdeauna poetică. De fapt, miza acestor poeme scrise cu o artă minimală nu este esteticul ci eticul, autenticitatea trăirii/ rostirii şi nu retorica discursului. Un poem ca semne de pământ este o spovedanie/ căinţă tulburătoare tocmai prin simplitatea şi percutanţa expresiei: „cruntă mai e băutura/ dar nici eu nu-s mai blând// acu’/ nici că mai ştiu/ de la ce a pornit:/ tata să-mi fi zis/ ori numai mintea mea/ sau vreun ecou din ea/ să fi vorbit ceva mai tare:/ băiete/ ascultă ici – la mine/ niciodată să nu-ţi mănânci/ banii de băutură - / fapt e/ că aşa am procedat: / o măslină – două sute tărie/ o măslină – 200 de tărie// acum - / ori ea pe mine/ ori eu pe ea - / cale de întoarcere nu există// la 54 de ani/ nu mai ai/ cum îţi machia/ trecutul/ şi nici cicatriza fostele iubiri// un lung şir de falimente/ ţi se înghesuie în spinare/ şi te tot împinge/ te tot împinge/ înainte/ de parcă s-ar da fericire pe pâine// în faţă: / o cărare tot mai îngustă/ şi mai îngustă// apoi pământul/ şi gravitaţia/ şi planetele// pământul - / următoarea staţie// pământul - / ca o femeie din vulg/ care mi s-a furişat/ hoţeşte/ în aşternut/ şi nu mă mai părăseşte/ până la capăt”.

Poemele din ciclul ninalberanina, deşi scrise în acelaşi stil al notaţiei de jurnal, vibrează însă de o ambiguitate sentimentală faţă de femeia iubită, invocată într-o gamă mai bogată de registre retorice între jurămînt şi imprecaţie, de la limbajul adoraţiei pînă la metafora cu conotaţii sexuale din aceste versuri: „dar mâinile alea care ţi-au făcut pielea să scâncească/ şi cuvintele rugoase care ţi se cuibăreau în puful urechii/ lăsând mereu o lună plină/ pe cer/ deasupra noastră/ nu ale mele au fost - / după cum nici trupul tău/ (ce părea o prelungire/ a respiraţiei mele fericite)/ nu a fost ambalajul acelei lumini calde/ ce păreai/ să fi fost// între miere de viperă/ şi spermă de stalagmite/ aş fi vrut să te trăiesc/ între ţipăt de zbor şi heroină dumnezeiască/ aş fi vrut/ să te tot duc” (şi linişte).

Discursul poemelor din ciclul văraiul – în şapte tablouri sepia se colorează de o anumită oralitate maramureşană, cum se întîmplă în magazinu’mixt, asigurîndu-i pe de o parte autenticitatea, iar de altă parte, dîndu-i consistenţă poetică: „d-apăi ai putea sta’mneata/ şi două şi tri şi şase luni pe-aici/ pe la noi/ şi nu te-am putea recunoaşte/ ca suflet din sat/ dacă n-ai trece şi pe la magazinu’mixt - / mi-a zis vocea/ umbra/ bătrânul cu chip ridat/ rezemându-şi paharul de frunte// fiindcă orice om are vreo durere/ sau poate/ bucurie/ şi tăt aici vine să şi-o verse/ şi să şi-o împartă cu ceilalţi/ de-o seamă cu el - / numai streinul/ nu// iar de intrat/ intrăm noi prin faţă/ (adică prin magazin)/ însă/ de ieşit/ ieşim întotdeauna pe din dos/ fiindcă/ pe-acolo/ este el ceru’mai înalt/ şi mai fără stele/ însă dumnezeu/ stă mai pe-aproape”.

Căinţa poetului pentru căderea în viciu, deşi nu se manifestă umilă ci virilă, este contrapunctată de revolta împotriva „unei ţări trândave”, rostită într-un discurs împotriva împrejurul deasupra dedesubtul acestei pete de creier (cântec patriotic), cu un cinism dus pînă la sarcasm, dezvăluind laşitatea colectivă, asumată în final ca propria sa identitate: „toată grăsimea acestui popor costeliv/ şi uitat de osatură/ de muşchi/ de frumuseţe/ toată/ dar toată claviatura lui grăsuţă/ pe care se lamentează/ pe care se plânge/ pe care se cerşeşte/ pe care se închină/ pe care se pişă/ toată - // şi/ în definitiv/ toată grăsimea/ care mi s-a depus pe creier - / începând de la născare - / şi care/ iată: / nu mă mai lasă/ să mă urnesc”.

Deşi Liniştea de dinaintea liniştei vrea să fie un volum testamentar, cred că poetul îl va salva pe omul sfîrşit/ învins Paul Vinicius, scriind şi publicînd noi volume de versuri.