Deşi îl ştiu de aproape un sfert de secol şi am băut împreună prima bere la Big Mamou, pe cheiul Dâmboviţei, acum vreo cincisprezece ani, nu pot spune că sunt chiar prieten cu Marcian Petrescu. S-a păstrat o distanţă, inerentă şi „igienică”, luând în considerare faptul că el cântă, editează discuri, concertează, iar eu fac pe cronicarul unor astfel de evenimente culturale. M-am conformat oare prejudecăţii că – de la Cameron Crowe’s Almost Famous citire – cel care scrie este „inamicul” celui care cântă? Cum să fii însă inamicul cuiva care îţi produce o mare bucurie şi o şi mai mare plăcere?

Plăcere este cuvântul care defineşte noul disc al lui Marcian Petrescu – Drifting Blues (2018, Soft Records). A fost principalul criteriu după care el a selectat cele zece piese. Sunt melodii cunoscute, cum ar fi The Thrill Is Gone, compusă de Hawkins & Darnell, ajunsă reper al genului după ce a fost cântată de B.B. King, „regele” neîncoronat al bluesului. Unii, cârcotaşi din educaţie, nărav sau ignoranţă, se vor întreba ce aduce nou varianta lui Marcian Petrescu, dat fiind că nenumărate reluări au scos cam totul din ce poate oferi partitura în cauză. Compoziţiile de blues nu sunt însă fructe glasate, dulci, fără îndoială, dar încleiate în sensul lor. Prin definiţie, bluesul înseamnă suflet, inimă, sânge, nervi, durere, bucurie, satisfacţie şi mult, mult, mult amar. Când un bluesman cântă, el parcă îşi taie venele şi oferă esenţa esenţelor unei existenţe mai degrabă mizere decât celeste. (E un truism că orice bluesman sau rocker, odată îndestulat din punct de vedere material, cântă altcumva decât înainte să se fi „ajuns”.)

Piesele standard din patrimoniul bluesului au astăzi un rol aproximativ aidoma celor consacrate din muzica simfonică. Un concert pentru pian de Mozart nu „spune” ceva nou, dacă pianistul n-are nimic de adăugat notelor scrise cu peste două sute de ani în urmă. Tuşeul e un termen ce poate fi extins şi la un bluesman care îşi asumă misiunea ingrată de a relua piese celebre. Iar Marcian Petrescu oferă pe noul său disc proba că deţine zestrea necesară ca să convingă şi să delecteze cu variantele sale. Variantele astea, repet, sunt atât de izbutite, încât parcă aici au prins viaţă prima oară. Ascultaţi, de exemplu, Runaway Train. Piesa a fost lansată de Elton John (compozitor, alături de Olle Romo şi Bernie Taupin), care o cântă şi în duet cu Eric Clapton. La ei sună cu o anumită detaşare dată de profesionalismul lor, mondial recunoscut. Preluată într-un film de succes, Lethal Weapon, îţi trebuie ceva curaj să incluzi pe un disc oficial propria versiune de studio, nu vreuna de concert, ce poate fi absolvită de eventuale greşeli. Şi Marcian a reuşit o bijuterie de piesă. La el nu auzi, ci simţi durerea clamată în versuri. Timbrul vocii sale sună precum al unui călător, rupt de atâtea drumuri, dar neobosit, gata oricând să spună o poveste, să detalieze şi să culeagă semnificaţiile întâmplărilor cu care s-a confruntat. Marcian nu cântă; el îşi smulge din piept cuvintele, ca pe nişte frânturi de rană ce sângerează perpetuu şi pentru care nu există leac. Şi când le transmite auditorilor, năclăiţi sau ba în extract de prune, de struguri sau de hamei, sună ca tânguirea lui Orfeu, după necazul cu Euridice (chestiune eternă, „dezbătută” şi de Marcian pe discul desCântece de blues, din 2012).

Ceea ce conferă originalitate şi-un farmec izbitor muzicii de pe album este felul cum răsună muzicuţa. La modul concret, ea ţine loc şi de liră, şi de pian, şi de clarinet, şi de vioară ş.a.m.d. Marcian Petrescu foloseşte muzicuţa ca pe-un instrument magic, ale cărui valenţe uimitoare le pune în evidenţă cu ajutorul câtorva artificii tehnice, dintre care unul este inovaţia lui (nu intru în detalii, să nu vă plictisesc). Talentul înnăscut, pasiunea şi devotamentul pentru acest instrument i-au adus lui Marcian recunoaşterea, prietenia şi colaborarea câtorva bluesmeni americani, titulari de capitole importante în enciclopedii: Charlie Musselwhite, Sugar Blue, Billy Branch, Rick Estrin (prezent pe acest disc). Sunt semne pe care numai cine are habar le pricepe la corecta lor valoare. Băştinaşul ascultător obişnuit n-o să rămână indiferent dacă află, de exemplu, că populara noastră cântăreaţă Margareta Pâslaru, revenită din exilul în SUA, a ţinut să-l aibă pe Marcian ca invitat special pe discul Cum să te las? (2016). Asta înseamnă că în peisajul show-biz autohton Marcian Petrescu a devenit un reper. Nu-i puţin lucru pentru un instrumentist considerat până deunăzi exotic sau extravagant.

S-ar cuveni să „analizez” mai pe lung (şi pe lat!) acest album care marchează, după umila mea părere, un vârf al muzicii „made în România”. Au făcut-o alţii, destui. Mie, sincer, mi-e peste mână să insist. E ca şi cum aş sparge un diamant, ca să-i extrag irizările spectaculoase, sursă de răsfăţ şi împlinire.