Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Festivaluri fără valuri

        de Dumitru Ungureanu

De când s-a prăbuşit zidul ideologic (sau Cortina de Fier), rockul a devenit un mod de viaţă şi în „scumpa noastră ţărişoară, unde n-ar fi rău să fie bine”, vorba lui Ion Creangă. Oarecum rockeristic se trăia şi înainte. Însă, pe de-o parte, era pornirea instinctiv teribilistă de situare în contradicţie cu „valorile” oficiale, comuniste sau ba, suportând consecinţele, rezumate îndeosebi la tunderea pletoşilor şi tăierea minijupelor (nu ştiu vreun interpret rocker condamnat la închisoare pentru ce a cântat, cum au păţit în Cehoslovacia cei din Plastic People). Pe de altă parte, implicarea în rock ducea la un soi de frondă consimţită de sistem; care sistem nu era complet idiot, şi pricepuse că ingredientele opoziţiei (ne)principiale, cauzate de modă ori de motive personale, pot fi manipulate spre „folosul cauzei”. De pildă, blugii: interzişi, dar vânduţi pe sub mână prin magazinele pe valută sau pe piaţa neagră, erau semn de „altfelitate” îngăduită; de unde ironia lui Florian Pittiş, el însuşi etern purtător de asemenea ţoale: „Blugii sunt uniforma nonconformiştilor!” Evidenţă pentru cine priveşte înapoi fără mânie şi fără nostalgie, la noi rockul era o formă de evaziune şi funcţiona drept supapă defulatorie, permisă de cerberii Partidului, ca multe alte chestii culturale, socotite atunci subtilităţi esopice, iar acum, vezi bine, „rezistenţă”! Dacă Partidul hotăra să interzică asemenea manifestări, ca fiind contrare „eticii şi echităţii socialiste”, o făcea scurt şi fără discuţii, cum a procedat cu Cenaclul Flacăra.

După 1989, chiar din primele luni ale aşa-numitei tranziţii, rockul părea să câştige libertatea mult dorită şi să modeleze mentalitatea populară în direcţia socotită bună, de responsabilizare cetăţenească pentru valorile democratice. Vreun cincinal, faptele semnalau că într-acolo ne îndreptăm. Numai că, în Occident, de unde venea „lumina”, tânăra generaţie avea repere noi şi adoptase un stil de viaţă diferit de al părinţilor. Alte genuri muzicale dominau şi altfel se punea problema existenţei sociale. Distracţia, plăcerea de moment, lipsa de interes faţă de viitor, consumul de orice este considerat periculos, de la băuturi, mâncare, droguri, sex la competiţii extreme, jocuri computerizate ş.a.m.d., o întreagă panoplie departe de vulgata rockerilor „clasici”, cei care – la urma urmelor – dăduseră tonul schimbărilor. (La noi, benghi al specificului local, s-a adăugat intoxicaţia cu manele, din cele contrafăcute, prea puţini cântăreţi şi ascultători ştiind ce este, cum sună şi cum se consumă o piesă autentică.) Modificarea mentalităţii publicului nostru, sincronic Vestului, devenise vizibilă în 1996, an în care la un concert al nu mai ştiu cărei trupe engleze de rock clasic au fost sub 1.000 (o mie) de plătitori, iar la al grupului techno-rave Prodigy, atunci pe un mare val, fuseseră 10.000 (zece mii). La fel e situaţia şi azi – a se vedea prezenţa la un festival electro foarte popular, Untold, de la Cluj, şi la unul de valori consacrate, totuşi cu difuzare de nişă –ArtMania, de la Sibiu. Faţă de acestea două, Festivalul de jazz de la Gărâna face figura unei manifestări elitiste. Acolo, participarea interpreţilor „grei” se înscrie în regulă, iar a rockerilor cărunţi într-un fel de snobism ŕ rebours. Toate trei festivalurile coexistă însă de suficientă vreme ca să instituie o tradiţie, într-un spaţiu geografic socotit mai degrabă neserios şi cam pe-afară din Europa, la nivel politic-social, cel puţin. Ce înseamnă asta? Nimic altceva, decât atestarea faptului că (şi) în acest domeniu românii sunt europeni pe de-a-ntregul.

Tot rockerul băştinaş rămas în ţară până în 1989 a visat la Woodstock, emblema libertăţii prin definiţie şi punctul cel mai frumos de sus (a fost unul frumos şi jos: Altamont) pe care l-au atins manifestările rockereşti până azi. Drept care, imediat ce-a fost posibil, întreprinzătorii autohtoni din domeniu „au pus-o” de vreo două ediţii de „ud-stoc”, de-al nostru, dâmboviţean, cu bani de la Ministerul Tineretului. Apoi, nimic! Agitaţii, acuzaţii de cenzură, de guvern cripto-comunist etc. Lăsând la o parte combinaţiile financiare frauduloase, pe atunci nu se înţelegea că asemenea evenimente se organizează cu bani de la sponsori şi investitori particulari, nu de la bugetul de stat. Au venit apoi concertele câtorva superstaruri, la care se intra abitir fără bilet, sărind vreun gard, ori gratis, fiind „sponsorizate” de câte un partid în campanie electorală. Brambureala acelor ani s-a limpezit între timp. Azi funcţionează festivaluri gestionate după principii strict comerciale, ca orice mecanism de piaţă. Iar oamenii merg acolo unde le place, unde au interes la vreun nume de scenă ori unde îşi regăsesc prietenii. Şi chiar morţii ascultă ce se cântă, după cum glumeau nişte amici, pozând cimitirul din Gărâna, situat cumva deasupra poienii unde adastă muzicienii şi spectatorii...

Aşa ceva nici la adevăratul Woodstock nu s-a văzut!

© 2007 Revista Ramuri