Literatura cunoaşte de multă vreme ediţii complete de opere, publicate la destui ani după moartea autorului, clasic sau nu, şi după îndelungi eforturi ale vreunui redactor de carte dedicat subiectului până la ignorarea sănătăţii şi a propriei vocaţii. Lumea show-biz-lui, grăbită şi expeditivă, a inaugurat asemenea demersuri cu discurile de jazz. A continuat cu cele de rock, deseori fără să aştepte decesul artiştilor, sub pretextul aniversărilor de 20, 30, 40 şi, de curând, 50 de ani de la apariţie. Iniţial, se credea că seriile jubiliare, cu materialul original şi cu bucăţi necunoscute, pot interesa doar pe amatorii total devotaţi unui nume sau altuia, ori pe câte un muzician curios, dornic să afle cum s-a născut o piesă, un album, o capodoperă. Chiar vedetele îşi arătau circumspecţia, bănuind că la mijloc este o modalitate simplistă de a mai scoate nişte bani. Sugestivă, în acest sens, este mărturia lui Nick Mason, bateristul celebrei trupe Pink Floyd, care şi-a exprimat în repetate rânduri reticenţa pentru (re)editări exhaustive, negăsind nimic interesant la ele, până când s-a pomenit ieşind dintr-un magazin cu pachetul ce conţinea, pe opt CD-uri, toate sesiunile de înregistrări făcute de John Coltrane pentru clasicul disc Giant Steps. (Apoi şi-a dat O.K.-ul pentru „integralele” Pink Floyd, fără ca asta să le îmbunătăţească vreun pic, ele fiind un exemplu de „aşa nu!”). Spre deosebire de domeniul coagulat al literaturii, în fluida arie muzicală interesul variantelor e stârnit de dispoziţia interpreţilor dintr-o zi sau alta, uneori versiunile aceluiaşi cântec având niveluri de tensiune psihică diametral opuse. Pasionaţii merg la operă să vadă forma în care se află soliştii într-o seară, muzica fiindu-le cunoscută; de ce n-ar exista interes şi pentru stadiile intermediare şi încercările succesive ce-au condus la perfecţionarea unui hit de top? Iar în cazul jazzului, tocmai variaţiunile pe tema iniţială au savoare şi pot fi mai consistente decât una aleasă pentru difuzare pe disc. (De aici şi nenumăratele înregistrări din concerte, despre care jazzmenii spun că, totuşi, nu reproduc starea lor din respectivele momente...)

O astfel de ediţie completă este John Lennon – Imagine, publicată de gigantul Universal Music Group în octombrie 2018. Setul de şase discuri – patru CD, două blu-ray – are girul inclementei Yoko Ono, femeia care a spart miracolul Beatles, încă urâtă de nenumăraţi fan(atic)i ai celui care s-a jucat de-a viaţa până când viaţa l-a lovit în piept cu glontele nebunului. Cuprinsul e întocmit în aşa fel încât să răsfeţe până şi pe cei mai exigenţi şi pătimaşi iubitori de rock: mixul iniţial, secvenţe de lucru, demo-uri, părţi integrate ulterior sau căzute la montajul final, piese neincluse, extrase pentru single şi porţiuni deloc de aruncat, dar lăsate pe dinafară din motive de spaţiu etc. Versiunea finală a fiecăreia dintre cele zece piese de pe discul apărut pe 9 septembrie 1971 beneficiază de o nouă mixare a benzilor master, asigurată de Paul Hicks, la Abbey Road & Sear Sound Studios. Puse pe blu-ray, stereo şi surround 5.1, la calitatea 24bits/96kHz, se aud atât de bine că nu mi-a venit a crede că ascult acelaşi disc pe care îl ştiu aproape de când am deschis urechile către muzica rock. Şi dacă în cazul altor încercări de împrospătare a sunetului ai senzaţia unei alterări în sens rău a originalului, aici explodează impresia că totul e nou, impecabil înregistrat cu scule moderne, de parcă John & prietenii săi trăiesc şi s-au reunit să cânte iar muzica de suflet şi raţiune pe care atât de fermecător o cântau odinioară.

Alt blu-ray, neoficial, readuce în atenţie ingenuitatea lumii din urmă cu o jumătate de veac, aşa cum şi-o imaginau John & Yoko. Sunt imagini filmate în casa lui Lennon de la Ascot, în studioul unde se lucra la album cu multă acribie (unele piese au fost reluate de peste 40 de ori!), şi în New-York sau Londra, cu ocazia diferitelor ieşiri publice ale cuplului. Nişte secvenţe, incluse în producţii avangardiste, independente, trădează gustul pentru joacă serioasă al celor doi oameni care hotărâseră să trăiască dezinhibat şi contradictoriu. (Aveau şi fondurile necesare să-şi satisfacă orice extravaganţă.) La distanţă de cinci decenii, capriciile lor par naiv-înduioşătoare. Stilul de viaţă e minimalist, însă opulent, rafinamentul rămâne vizibil peste ani. Cuplul făcea furori mediatice şi a fost printre cele mai reprezentative ale secolului trecut, imaginile cu ei devenind iconografie clasică. Yoko, ridiculizată ca artistă pe cont propriu, contribuie cumva la muzică, deşi inserţiile ei sunt iritante, chiar penibile. Totuşi, trebuie să-i fie recunoscut meritul de a-l fi inspirat pe John în câteva cântece cu adevărat valoroase, memorabile, uşor de fredonat.

Mi-e greu să laud o asemenea ediţie fără să cad în păcatul admiraţiei fără discernământ. Creierul nu găseşte imperfecţiuni, fiindcă inima alege imaginea frumuseţii, a trecătoarei tinereţi...