A deţine un magnetofon, pe la jumătatea anilor 1970, însemna că ai o stare materială confortabilă, pe de-o parte; pe cealaltă parte, că eşti iubitor împătimit de muzică. Un rocker amărât care oficia la mag(nif)icul aparat nu mai trebuia să demonstreze nimic. El era centrul atenţiei în cercul său de prieteni, el ştia totdeauna ce este nou în domeniu, el putea să cucerească fetele fără efort aparent. Însă motivul pentru care cei mai mulţi îşi rupeau de la gură ca să pună la ureche era posibilitatea de-a avea oricând acces la discurile favorite, colecţionate personal sau prin împrumut reciproc mănos. Iar dacă asta nu-l poate defini pe meloman, sigur nu-i lipseşte din panoplia ciudăţeniilor.

Să fi avut 12-13 ani când am auzit prima dată sunetul emis de un magnetofon. Vecina noastră, Mia lui Zamă, vânzătoare la un magazin de confecţii în Bucureşti, se căsătorise acolo cu un băiat de oraş şi veniseră amândoi pe-acasă de-un Paşte. Cum anume ajunseseră posesori de magnetofon portabil pe baterii, nu ştiu; ştiu însă că aparatul era un Tesla. Sigla întipărită în memorie este, totuşi, Start, caligrafiată pe-o emblemă roşie, lipită de bordul alb. Deunăzi, căutând detalii despre această marcă, am aflat că o fabricau cehii, în renumitul lor concern, ale cărui produse nu saturau pieţele şi nevoile popoarelor pe atunci obligate la prietenie sub umbrelă socialistă. Prea mic să mi se permită participarea la petrecerea de sub nuc a tinerilor cu vreo 10 ani mai vârstnici, am avut acces doar să văd minunăţia. Pe vremea aia etalam apucături de electronist, şi – altceva nefiind accesibil – am fost mulţumit să zăresc măcar faţa nostimului aparat îmbrăcat într-un soi de muşama albastră. Am reţinut şi câteva melodii; sau, mai precis, n-am uitat timbrul solistului vocal, recunoscut peste ani, când mi-am completat informaţiile: era John Fogerty, de la trupa Creedence Clearwater Revival, cu piesele lor celebre, dar niciuna de locul întâi. Şi de câte ori aud Green River, îmi revine în minte ziua aceea de primăvară, cu lumina soarelui cald filtrată prin frunzişul pomilor din curtea vecinilor, cu mirosuri amestecate de vegetaţie crudă, miel fript şi cozonac bine copt, cu ouă roşii sparte şi mâncate pe fugă, cu oameni care se mişcau lent, ca şi când înotau în apa unei mări de smarald...

Al doilea magnetofon văzut era un Grundig TK19L, îmbrăcat în ceva ca imitaţia de piele, poate plastic, gri-cenuşiu, fin la pipăit. Arăta uşor murdar, fapt ce nu-i afecta performanţa. Fericitul posesor – sau numai utilizator – era colegul de clasă Rotaru Victor, zis Rotită, nu „rotiţă”, pentru a-i persifla uşorul defect de pronunţie al consoanei respective. Victor locuia în blocul vecin, la nici 50 de metri de poarta liceului. Venea deseori cu Grunding-ul la şcoală şi mereu la orele de atelier, când muzica rock acoperea scârţâitul pilelor bastarde pe metalul rece. Supravegheat cu stricteţe de tatăl său, militar de carieră şi meloman de ore nocturne, când se difuzau concertele simfonice, colegul n-avea preferinţe anumite, însă era la zi cu noutăţile. Iar în acei ani, 1972-1974, abundau valorile: Pink Floyd – Money; Black Sabbath – Iron Man; Led Zeppelin – Stairway to Heaven; T. Rex – Telegram Sam; Deep Purple – Smoke on the Water; Sweet – Wig Wam Bam şi Gary Glitter – I’m the Leader of the Gang (I Am!), piesa pe care alt coleg, Dobre Ionel, o asculta cu gura căscată lângă difuzor, mormăind la unison cu năprasnicul englez, absolut detaşat de ce se petrecea în clasă... Toate astea le-am auzit prima dată pe magnetofonul lui Rotaru. Ne bucurau mai ales pe noi, băieţii de ţară, cărora părinţii abia le puteau plăti gazda şi întreţinerea, necum să le cumpere prostii. Cel puţin doi am prins mare drag de aparat: Paul Ion, care, student la electronică, a susţinut lucrarea de licenţă despre magnetofoane, şi eu, care am cumpărat unul în octombrie 1979, cu primii bani economisiţi din meseria de electrician cu înaltă calificare al Sistemului Energetic Naţional.