Deşi numele meu presupune niscai legături cu naţiunea conlocuitoare şi vecină, recunosc fără teamă, însă cu jenă, că ştiu tot atâta limbă maghiară câtă ştiu chineză. Regret uneori că n-am învăţat; alteori îmi zic, resemnat în felul bănuit a fi unguresc: „nu le poţi avea pe toate, dar merită să încerci”. Timp să recuperez pierderea n-a mai rămas. Dar mă bucur că puţinii maghiari întâlniţi mi-au devenit amici, măcar pe durata sticlei de pălincă şi-a benzii de magnetofon cu atâtea piese plăcute tuturor.

Zilele trecute, deschizând Facebook, mi-a sărit în ochi ferparul de pe pagina Metropol Group prilejuit de moartea lui Trifán László, chitarist, grafician, designer şi pictor din Oradea, care a cântat cu trupa de rock menţionată între 1975-1979 şi, apoi, din 1994, la diferite reuniuni temporare. Mi-am amintit deodată că am o datorie de suflet faţă de aceşti contemporani care ne-au adus bucurii imense într-o perioadă parcă uitată azi, idealizată şi chiar mitizată la modul mankurtian de indivizi nebănuiţi că le-ar lipsi simţul istoriei.

Rockerii, mai tineri sau mai bătrâni ca mine, nu cad în păcatul uitării, fie şi pentru motivul că ei nu beau apă – exclus, deci, să guste din fluviul Lethe! –, ci alcool tare & beri. Am uitat multe de-a lungul anilor, nu şi sentimentul de bucurie estetică stârnit de coperta discului Vouă, din 1979, scos de Metropol Group la Electrecord. Era o poză din concert, tratată de Gheorghe Rasovsky în stil pop-art, cu trupa în spate, pe scenă, iar dansatorii în prim-plan. Grafica se deosebea radical de cea văzută pe copertele trupelor române, tot la Bucureşti editate. Iar fotografiile celor patru băieţi pe versoul plicului, din faţă şi din profil, cu numele – Trifán László, Virányi Attila, Ráduly Béla şi Orbán Andrei –, scrise pe cartoane ţinute în mână, aminteau condiţia de puşcărie generalizată, resimţită de „ungurii noştri” mai acut decât o simţeam noi, tovarăşii lor de suferinţă. Şi dacă „rromânismul” caragialesc afişat de „organele noastre populare” îi afecta pe compatrioţii maghiari, trebuie spus clar că majoritatea românilor suferea la fel. Pentru că România, la vremea respectivă, era ocupată de români, cum bine afirma Paul Goma în celebra-i scrisoare către intelectualii Cartei 77, cehoslovaci ocupaţi şi ei, însă de sovietici.

Nu făceam legătura între fricţiunile politice interne şi rock, fiindcă puţine trupe autohtone aveau posibilitatea să iasă cu albume pe care să spună tot ce aveau de spus. Sunetul părea capturat în concert, calitatea cam slabă, drept care n-am prea ascultat discul Vouă, păstrându-l doar. Altfel au decurs ostilităţile la LP-ul următor, din 1981, intitulat simplu Metropol 3. Şi el beneficia de grafica subtil corozivă a lui Rasovsky: tipul surprins la perete, cu spatele către privitori, pe faţa mapei. Pentru urechea mea nepretenţioasă, sunetul bătea către perfecţiune, măcar că Marius Luca, voce şi chitară doar pe discul acela, se declara deunăzi nemulţumit de cum se aude. Evident, el are dreptate, dar pentru noi, ascultătorii, nu sonorizarea conta şi ne ţinea de cald, ci sentimentul transmis de muzica hulită de politruci şi de „profesorii de patriotism”, pe cât de cinici, pe atât de ipocriţi, perpetuându-se de şapte decenii încoace, liberi să-şi bată joc de toată ţara. Empatia rock, emoţionant infuzată, ne-a fost de sprijin în deceniul satanic.

Discul din 1986, Din nou împreună, a răsărit aproape nesperat. Trupa rămăsese cu inima, cum era considerat Béla Ráduly, toboşarul, şi cu neobositul plămân, chitaristul Andrei Orbán. Creierul Virányi plecase în pribegie, ca şi Luca; veniseră basista Ildikó Fogarasi şi discretul chitarist Zoltán Stier. Conţinutul surprindea cu melopeea invitatului Traian Cosma, Tinereţe fără bătrâneţe, şi aducea sonorităţi new-wave prin sintetizatoarele „vrăjite” de incomparabilul Mircea Florian (pornit apoi şi el pe căi străine). Oare cât am frecat placa neagră cu copertă insipidă, deşi multicolorată, pe fundal indecent de galben? Ştiu că la un moment dat am cumpărat un al doilea exemplar, dat fiind că primul căpătase unele adâncituri ca tranşeele, de-atâta învârteală pe-un pick-up rusesc dotat cu doză piezo-, nu electromagnetică.

Au trecut anii, s-a prăbuşit comunismul, rockerii s-au risipit liberi în lume, inima (lui) Béla a încetat să bată în 1994, conflictele dintre maghiari şi români, artificial iscate de indivizi bolnavi de ambele părţi, se topesc în produse Covalact şi pălincă fără de naţionalitate, ci doar cu aromă şi tărie diferite de la un producător la altul. Şi din cutia cu vechituri de preţ, The Black Box, grupul supravieţuitor a scos 9 piese pe vinil în 2016, la Moiras Records, Budapesta, numai în 275 de exemplare. Eu îl deţin pe cel numerotat 229. Îmi pare rău că sunetul nu prea se înalţă în zbor, dar nu poţi cere exagerat de la nişte înregistrări-document, păstrate cu greu şi editate cu grijă de Virányi Attila, fost inginer de sunet la Universitatea de muzică din Freiburg.