Născut la 71 de kilometri în linie dreaptă de centrul Bucureştilor, era firesc să dezvolt o fascinaţie naturală pentru capitala noastră, la fel ca destui consăteni care plecau acolo să-şi caute un (alt) rost. Eu am ajuns pentru a mă şcoli în domeniul energetic, trimis de ambiţia unui tată vizionar, cu toate că reţeaua electrică nu ajunsese încă până la noi în sat. Contactul cu oraşul s-a dovedit contondent pentru mintea mea molatică. Experienţele numite „La gazdă” şi „La căminul-internat” din primii doi ani n-au alimentat posibila dorinţă de a mă stabili în vechi mahalale, unde mi se ofereau niscai înlesniri. Să locuiesc în bloc nou construit, beneficiar al comodităţilor civilizaţiei, era un deziderat confuz, presupunând planuri de viaţă ce-mi ocoleau gândurile. Totuşi, am beneficiat de şansă timp de trei ani, complet independent în chivernisirea traiului zilnic, aparte de constrângerile şcolii sau ale serviciului. Au fost ani de cunoaştere a Bucureştilor, de boemă şi iniţiere în diverse domenii, de îndrăgostire ambiguă şi ură mocnită pentru urbea ce refuza să-şi desfacă porţile aşa cum îşi desfăceau pierdutele femei picioarele. Am străbătut cu pingeaua cam toate bulevardele, uneori „tăind oraşul în două”, dar nu ca eroul lui Marin Preda, ci fiindcă îmi lipseau 5 bănuţi să urc în tramvai, la clasa a II-a. Am tremurat de frig în ierni uscate şi de emoţia primei nopţi de amor într-o mansardă, azi demolată, de pe Calea Văcăreştilor. Am fost la defilări şi la meciuri de fotbal, am văzut premiera unor filme de neuitat şi lansarea unor cărţi antologice, am mâncat mititei în Obor, am băut bragă în Colentina şi pelin de birt pe Şoseaua Viilor, am asistat fără voie la bătăi de ţigani în Ferentari şi la întâlniri clandestine de sex prin parcuri deşucheate, am strigat „Prezent!” la inaugurarea Sălii Polivalente şi am plantat un copac pe tăpşanul de alături, am participat la „nişte întâmplări” cu Cenaclul Flacăra fiindcă era anunţată trupa Phoenix, am văzut primele apariţii Iris şi antologicul concert Curtea Veche nr. 43, de la Sala Floreasca, unde Andrei Oişteanu a îngenuncheat recitând poeme etc. La câte zbenguieli rock am zbierat?Sigur nu la câte puteam să merg, fie că nu-mi ajungeau banii, fie că mă interesa altceva, fie că nu aflam de eveniment, fie că porneam seara într-acolo, dar mi se lumina de ziuă altundeva. Iar „ghinionul”ăsta s-a ţinut scai de mine până deunăzi, când...

Am iubit – şi iubesc, fir-ar să fie! – Bucureştii „cu o ură grea”, vorba vorbei consacrate. Însă, în toamna lui 1976 am plecat spre „marea cea mare” cu intenţia să nu mă mai întorc niciodată, crezând că specialitatea Marină pentru stagiul militar obligatoriu îmi va uşura emigrarea clandestină. N-a fost să fie. Întors pe străzile unde cunoscusem lumea şi îndurasem primele palme ale afirmării, n-am mai recunoscut oraşul. Cutremurul îl răvăşise, trezind pofta devastatoare a megalomaniacilor incompetenţi care se credeau nemuritori. Puteam rămâne, eram aşteptat chiar, însă ceva obscur m-a respins. Am găsit de lucru în preajma locului natal şi domiciliu într-un orăşel anost. N-am dorit „să mă fac bucureştean”, dar mă văd obligat să admit că îi sunt un soi de metec, fiindcă mă simt deseori „acasă” acolo. Şi nu trece lună din an să nu-mi iau cura de Bucureşti. Merg şi mă plimb prin „oraşul meu”, sub pretextul diferitelor chestiuni sobre dospind nevoia hoinărelii bezmetice pe străzile şi bulevardele cunoscute, printre clădiri şi oameni ce-mi furnizează, într-un fel inexplicabil, confort psihic. Că plec într-o direcţie şi ajung în alta, se subînţelege, cred...

Aşa s-a petrecut şi-n 22 iulie, la Rock the City. Aveam biletul asigurat, cazarea garantată şi noaptea lipsită de obligaţii. Era concertul trupei The Cure. Mai mult decât Metallica (văzută şi acum două decenii), mai mult decât orice altă stea căzătoare pe scenele româneşti, mai aglomerate ca oricând, voiam să văd The Cure. Trupa n-a încetat să mă fascineze cu fiecare album, dacă am fost atent şi mi s-au aprins becurile când trebuie. Simpatia, „fanlâcul”, devoţiunea nu exclud însă detaşarea impusă de existenţa în universuri paralele. Iar universul lui Robert Smith, artizanul şi creierul The Cure, se combină fără încetare şi se desface în prea complicate fâşii spaţio-temporale ca să poată fi înţeles. De pătruns acolo, nici vorbă. Admir pe cei care, posesorii unei structuri asemănătoare, au reuşit să-l urmărească pe ciudatul englez. Deseori am constatat că imaginaţia sa depăşeşte puterea mea de percepţie şi eram curios, cândva, să-l întreb una-alta despre tratamentele lui miraculoase. Dar destule lucruri vin prea târziu ca să-ţi mai folosească la ceva, iar la Bucureşti nu-l puteam întâlni pe Smith, nici discuta cu el. Aşa că m-am lăsat furat de fantasma unei clipe, neverosimil de licărit la vârsta mea şi...

Am ajuns unde ajunge orice iubitor de rock, când se iveşte ocazia să trăiască muzica favorită, nu să o asculte. Concertul The Cure? Who cares?