În 1995, graţie lui Andrei Partoş şi mulţumită colaborării la revista Vox-Pop-Rock, de el fondată şi condusă, am primit un CD neaşteptat: Alexandru Andrieş – Ultima repetiţie (Black Crow Music Production). Scrisesem câte ceva despre autor, însă nu mă socoteam îndreptăţit pentru cadou. Am înjghebat o cronică, destul de obiectivă, cred, fiindcă mi-e greu să fiu imparţial faţă de muzica preferată. În cazul dat, blues. Iar discul acela era – şi a rămas – printre cele mai bune ale genului. Mai mult, e o demonstraţie că se poate cânta foarte bine blues în limba română, fapt care unor incapabili le sună rău, imposibil, neadecvat. De menţionat este precizarea: „Înregistrări de la ultima repetiţie din 22 iunie 1995, care a precedat recitalul din 23 iunie 1995, Sala Palatului Bucureşti, din cadrul Galelor organizate de către postul de televiziune Tele 7abc”. Postul respectiv e astăzi amintire, iar Galele, regretate de multă lume– interpreţi şi public. Tipic românesc, ai zice, dacă n-ai şti cum stau lucrurile în show-biz-ul autohton. Alt amănunt de consemnat: „Albumul Ultima repetiţie a fost înregistrat în scopuri strict promoţionale; comercializarea lui este strict interzisă şi se pedepseşte conform legilor în vigoare”. Şi, în fine: „Manufacturat într-un tiraj unic de 500 exemplare”. În Austria!

Pe atunci, Andrieş cânta cu George Baicea, chitară; Eugen Tegu, bas; Tudi Zaharescu, tobe; Alin Constanţiu, saxofon. O formulă bine articulată, rar de găsit în foarte volatilul peisaj al trupelor noastre. Fiecare instrument se aude distinct şi omeneşte, meritul inginerului de sunet Freddy Negrescu fiind esenţial. Nu am idee cât de bine funcţiona legătura dintre componenţi pe scenă şi-n studiouri; pe disc nu se simte nicio discordanţă, totul sună intens şi lejer, ardent şi detaşat, calm şi convingător. Textele sunt captivante. Ironia bonomă, marca Andrieş, debordează de năduful autorului că lucrurile nu merg bine în „scumpa noastră ţărişoară”. Te apucă revolta, după ce intri în rezonanţă cu „mesajul”; dar te poticneşti de râs, te iei cu mâinile de păr şi te apuci de băut, din motive diferite de ale personajului nenumit în bluesul Cabernet de Cabinet–nimeni altul decât prim-ministrul de atunci, Nicolae Văcăroiu, zis Damigeană, Ţuiculiţă sau Vodcăroiu. Cântecele lui Andrieş, în general, au darul de a puncta problema ce agită societatea la un moment dat, de a o lua în derâdere şi a lăsa-o în coadă de peşte. Nu este un capriciu de artist iconoclast; e calitatea inerentă operelor fără vârstă. Ascultaţi, de pildă, Blues Kaki. Deşi pare un cântec datat, fiindcă „faptele descrise aparţin istoriei” şi riscă să nu mai fie recunoscute, patosul rece al interpretării îl scoate din banalitate şi-l trimite în zona de receptare emoţională, ruptă de contingenţe, în care audientul e jucat pe degetele pianistului, fără să-şi dea seama ce i se întâmplă. Fraza asta e pompoasă? Mi-o asum; cum altfel să descrii starea de imponderabilitate trăită la audiţia unei piese cu structură perfectă? Iar dacă muzical nu-i de comis nicio cârcoteală, ce poţi zice despre texte? Iată, bunăoară, Blues capabil. Portretul „alesului” băştinaş, un slugoi descurcăreţ înainte de 1989, ajuns mare potentat după, este viabil şi-n prezent: „Uită-te la mine, sunt parlamentar/ Nu plătesc impozit şi mănânc caviar/ Cu stomacul plin votez foarte uşor/ Legile pe care, evident, le ignor”. Satira lui Andrieş n-are virulenţa generaţiei 2000, ilustrată de BUG Mafia, Paraziţii, RACLA & comp., însă nu e mai puţin acidă. Nici bluesul nu-i un gen muzical potrivit cu strigătele de furie contra nedreptăţilor sociale; totuşi, nu le ocoleşte, iar impactul, aparent imperceptibil, lasă urme profunde.

La 65 de ani recent împliniţi, Andrieş este o figură oarecum discretă a scenei româneşti. Face săli pline, dar nu-l vezi la manifestări publice, nu emite opinii, nu are opţiuni politice în afara poemuzicii sale. (Într-o vreme nu avea nici telefon!) Profesor universitar pensionat la împlinirea vârstei legale, membru al Uniunii Arhitecţilor, al Uniunii Ziariştilor şi al Uniunii Scriitorilor, nu e de găsit altundeva decât pe discurile şi-n cărţile sale de poeme. Discografia va atinge (dacă nu cumva a şi făcut-o) cifra de 100 de titluri. Un record pentru breasla pop-rock-folk, în care Andrieş este singular şi inconfundabil, ca orice mare artist.

L-am întâlnit o singură dată, prin 1999, într-un magazin muzical din inima Bucureştilor, transformat azi în covrigărie. Nu ne cunoşteam, dar am îndrăznit să mă prezint. Mi-a răspuns de parcă ne ştiam din copilărie şi am discutat ca şi cum am fi fost colegi de catedră, nu de revistă (când avea timp, scria articole tematice). Bântuia voga PC-ului şi, ca novice, pierdeam timpul învăţând programe, nu programare. Andrieş, de bună seamă, era avansat în domeniu şi, generos, mi-a dat câteva ponturi. Nu prea târziu am priceput că unul satiriza o realitate amară, schimbătoare de paradigmă audiofilă. Nume de cod: MP3.