Vara trecută, timp de câteva săptămâni, am practicat „meseria” de tataie al unei copile de vreo doi ani şi jumătate cu vădită apetenţă pentru muzică. Obligat de „specificaţiile” inevitabilei şi nebănuit de distractivei activităţi, a trebuit să caut, să găsesc, să inventez diverse metode, mijloace şi modalităţi de menţinut atenţia trează. De la cules coacăze şi zmeurici, la vizionat frânturi de programe educative la televizor, plimbări cu trenul şi căruţa, dat în comedie sau în leagăn – tot ce putea fi (re)creativ şi sănătos. Cum am ajuns la desene animate cu fundal sonor de cântece copilăreşti, nu mai ştiu. Dar pot să jur că nici acum nu-mi iese din minte refrenul despre elefantul Cici care şi-a pierdut cipicii, şi-l fredonez mai des decât orice hit rock elaborat şi novator din discografia cutărei trupe senzaţionale.

Sigur, mediul de căutare cel mai folosit în zilele astea şi, de-o bună bucată de vreme, habitat involuntar– Internetul, cu instrumentul Google sau alt software – m-a scos din încurcătură şi m-a scutit de bătăi de cap. Gratuit sau cu abonament, Youtube a răsplătit „eforturile” mele clickăitoare cu serii lungi de filmuleţe, afişate pe ecranul televizorului care, mai nou, slujeşte şi de canava pentru orice pictură vrea ochiul nostru. Cinste inventatorilor şi inginerilor! Tehnologia fără conţinut ar fi un fel de ideologie, în ultimă instanţă, asta o ştie orice student la ştiinţe sociale. Pentru că un robot nemaipomenit, construit fizic ori numai proiectat/desenat/randat în 2D sau 3D, dacă nu se mişcă, nu are vreun haz. Or, în cazul desenelor animate pentru copii – grupate, de pildă, pe canalul TraLaLa, în Youtube – personajele se agită natural şi neaşteptat, stârnind buna dispoziţie, confortul psihic, relaxarea chiar şi a părinţilor asediaţi de probleme zilnice, aparent insurmontabile. (Inutil să pomenesc despre bunici, e o banalitate: ei „dau în mintea copiilor” pe măsură ce se învechesc, unii regresând până la stadiul de nevorbitori!)

Majoritatea cântecelor şi animaţiilor pentru copii (dintre cele văzute de mine) sunt adaptări în româneşte după realizări străine, unele celebre, altele, nu. Plăcerea şi – de ce să nu zic? – mândria trăite la redarea filmuleţelor produse de români, înainte şi după 1989, nu au conotaţie politiza(n)tă. Ele ţin de specificul local, de aportul creativ al artiştilor noştri, ale căror abilităţi au primit suficientă recunoaştere internaţională şi destule premii ca să mai aibă nevoie de justificări. Poate n-au câştigat destui bani, dar asta e altă poveste. Calitatea nu e sub medie în cele mai multe cazuri; ba, dimpotrivă. Regretul că nu tot ce place vine de la ai noştri e firesc. Firească e şi speranţa că, bine motivaţi financiar, producătorii locali de conţinut artistic (precizarea e necesară în cazul filmelor, clasice ori digitale) pot rivaliza cu oricine. Talente autohtone am avut şi avem, cu mentalitate universal valabilă: cetăţeni mondiali, care n-au uitat de unde au plecat şi că trăiesc pe Pământ.

Unul dintre aceştia a fost Mihai Constantinescu, trecut în lumea celor drepţi pe 29 octombrie 2019. Nu cred că e român peste 15-20 de ani care să nu fi auzit de el. Compozitor de muzică uşoară, cântăreţ prolific şi, în ultimii ani, personaj mestecat periodic în presa de scandal (cam singura cu abonaţi/cumpărători fideli, indiferent că e pe hârtie sau virtual-televizuală), omul a păstrat candoarea juvenilă care l-a făcut fermecător câtorva generaţii de consumatori nepretenţioşi. A cultivat genuri muzicale diverse, pornind de la rock: a fost membru al trupelor Mondial şi Modern Group, celebre în anii 1960. S-a consacrat, dacă se poate spune aşa, în cântece pentru şi despre copii/copilărie. O lume minunată devenise cândva paradigma pe dos a societăţii în care trăiam. Ce comentarii semnificative sunt scrise sub clipurile sale distribuite pe Youtube! Care artist nu şi-ar dori asemenea simpatie? Nepoata mea i-a învăţat cu uşurinţă una dintre piese, Ferma animalelor, poticnindu-se la versuri, nu şi la melodie. Iar eu, copil bătrân, am retrăit clipe neuitate din adolescenţă, când fredonam „un vapor, un vapor/ naviga pe unda mărilor” (visând să fiu şi eu pe-acolo, reverie neîmplinită).

Nu l-am văzut niciodată pe Mihai Constantinescu, „pe viu”, nici măcar în concert. M-au bucurat multe dintre cântecele sale şi i-am apreciat profesionalismul, fără să mă întreb (bănuind însă) cât consum psihic, intelectual şi fizic necesită performanţa de-a fi mai bine de jumătate de veac pe creasta show-biz-ului băştinaş. Discurile lui circulau pe lângă mine, oprindu-se rar pe pick-up. Singurul cumpărat este acela din 1980, cu portretul desenat de neuitata Olimpia Panciu. Nu-i cel mai bun al cantautorului. Cuvântul defineşte perfect statutul titularului, unul reprezentativ pentru natura românească, excesiv de uşuratică. Oare va rezista ea, aşa cum este? Greu de crezut, la ce exod avem. Uşor de visat, la ce nepoată muzicală zumzăie primprejur...